meseria de parinte

este, fara indoiala, una dintre cele mai 'provocatoare' slujbe. asa am decretat dupa primele 3 luni de stat acasa cu copilul nou-nascut.
era greu de-a dreptul atunci. acum e doar dificil.

ii iubesti din instinct, si ii arati afectiune, dar sa nu iti exprimi sentimentele excesiv ca sa nu ti se urce in cap.
te implici in jocurile lor, dar nu intotdeauna, ca nu cumva sa devina dependent de tine si incapabil de a se distra in absenta ta.
trebuie sa le dai libertate, dar totusi sa ii admonestezi cand gresesc si sa ii supraveghezi permanent.

meseria de parinte este un 'job' cu responsabilitati extrem de contradictorii. linia de demarcatie intre da si nu, intre e bine si nu e bine pare extrem de fluida, sensibila si solicitanta.

nu stiu cum erau parintii nostri cand eram noi mici. pentru ca - spre deosebire de altii care au amintiri de la 1 an sau poate (cine stie?) inca din burta mamei - in cazul meu amintirile incep tarziu. stati linistiti, nu e din cauza unei copilarii nefericite. pur si simplu pana pe la varsta de 5-6 ani am in minte doar niste fragmente (de care nu sunt 100% sigura ca sunt amintiri proprii, ar putea sa fie niste imagini insusite din povestirile celorlalti). si chiar mai tarziu amintirile copilariei mele cuprind mai mult jocuri si locuri si mai putin relatia cu parintii.

cred insa ca parintii mei isi puneau mai putin stresant problema 'parentingului'.
sa ne intelegem, nici eu nu am un stres major pe acest subiect. spre deosebire de altii care merg in cuplu la cursuri dedicate, citesc tone de carti si articole pe internet, personal ma bazez pe bunul simt. dar chiar si acest 'bun simt' imi ridica uneori probleme, intrebari, dileme.

ma uit, in schimb, la barbatii-parinti si ii invidiez. mi se pare ca ei isi pun mai putine intrebari, isi ridica mai rar probleme. si in multe situatii sunt - intr-un fel - parinti mai buni.

de multe ori barbatii se joaca mai frumos cu copiii si se inteleg mai bine cu ei, nu nasc atatea conflicte pe cat reusim noi, femeile. noi, tot timpul cu gura pe ei: nu face aia, ai grija, vezi ca...si intre timp mai gatim ceva sau punem o masina la spalat.

pe ei - barbatii - detaliile astea casnice nu ii prea pasioneaza (cum nici pe noi nu ne, dar ni le asumam). ei stau bine mersi 3 ore in sir si se joaca cu copiii fara sa isi puna problema ce o sa manance copilul la ora 8. or gasi ei ceva prin frigider!

ma gandesc ca, poate, la fel cum cei mai buni bucatari sunt, pare-se, barbatii, poate (fara sa fi testat prea mult) la fel se intampla si cu parentingul. poate de fapt, ei, barbatii, sunt cei ai buni parinti. si (ca si in cazul bucatariei) explicatia ar putea sta tot in rezistenta in subconstient fata de ideea de obligatie.

oricum ar fi, e clar, merita sa fii barbat. daca nu ai copii, poti oricand sa te faci bucatar!