intotdeauna am fost de parere ca fiecare individ este suma obiceiurilor sale. desigur, fiecare dintre noi, ne permitem si ne incurajam sa facem si anumite extravagante, care ies din parametrii normalitatii noastre, insa revenim apoi - cuminti si bucurosi - la obiceiurile care ne caracterizeaza.
stiu oameni care isi fac intotdeauna 2 vacante pe an. una vara si alta de sarbatorile de iarna.
stiu oameni care nu ies din casa pana nu isi beau cafeaua - si eventual cele 2 tigari de dimineata.
stiu tipe care nu ies din casa, nici pana la piata, fara sa treaca prin fata oglinzii pentru a-si pune un strat de farduri pe fata si ochi.
stiu (putini) oameni care, seara - inainte de culcare - musai citesc cateva pagini dintr-o carte.
altii, care daca nu merg la sala intr-o zi, se simt incompleti.
si altii care, week-end de week-end, fac vizite familiale.
oricat de anoste sau dragute ar fi obiceiurile noastre, le iubim, tinem la ele, pentru ca sunt nota noastra de echilibru, sunt non-haosul existentei zilnice.
obiceiurile ni le-am format au varste diverse - unele in liceu, altele odata cu serviciul. la unele obiceiuri am renuntat in timp, iar altele noi le-au luat locul.
o parte din ele sunt ale noastre, proprii si personale, altele sunt dobandite - odata cu partenerul de viata sau cu copilul.
cat de mult suntem dispusi sa ne schimbam? in ce masura putem sa abandonam setul de obiceiuri si tabieturi?
se tot spune ca dupa o anumita varsta, oamenii nu se mai pot schimba. s-au cimentat ca personalitati si doar experientele extreme mai pot aduce modificari semnificative.
ma uit insa in jurul meu si mi se pare ca premiza de mai sus este paradoxal falsa. ca de fapt, din totalul de cumul de obiceiuri, doar o mica parte reprezinta eu-l propriu. iar restul, sunt conjuncturale.
atragem oare conjuncturi care sa favorizeze anumite obiceiuri inscrise in noi? sau, mai simplu, ne adaptam stilul si obiceiurile la noile contexte, modificandu-ne astfel permanent?
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu