ca de sfarsit de an

pentru ca niciodata nu m-am innebunit dupa contabilitate, bilanturi si T-uri in cifre, si pentru ca tocmai m-am intors din prima mea vacanta-croaziera, m-am gandit sa inchei acest an cu o altfel de balanta. balanta impresiilor pe care mi le-am format in aceasta croaziera, o vacanta de Craciun destul de complicata cu zboruri, transferuri, realizate in echipa completa, adica eu, el si copilul.

si pentru ca sunt decisa sa inchid povestea cu o nota pozitiva, o sa incep cu ceea ce mi s-a parut mai putin 'incantator' in aceasta experienta-vacanta-croaziera...

- in primul rand am plecat cu emotii la drum; bagaje cat pentru 2 saptamani, pentru tot familionul (din care un membru mofturos si dificil de 3 ani) si tot felul de transferuri...practic, cred ca am epuizat toate mijloacele de transport in comun si comune: taxi, metrou, autobuz, tren, funicular, vapor, avion...sigur mai ramaneau de incercat balonul si racheta spatiala..poate alta data, sau poate nu..
- viata pe vapor in zilele fara port este destul de statica si limitativa la facilitatile existente; ca atare am dormit la pranz cu copilul - si pentru ca nu puteam sa il las singur, dar si pentru ca mi se parea o optiune buna.
- vaporul acosteaza la tarm un timp foarte exact; nu poti sa stai inca o ora sau o zi, asta in cazul in care iti place locul sau vrei sa vezi mai multe; ca atare vizitele sunt (deseori prea) scurte si impresiile sunt relativ superficiale
- viata culinara este excesiv de regulata: 3 mese zilnice EXTREM de atractive m-au dat peste cap, m-au epuizat psihic, pe mine care in mod normal am o masa, hai maxim doua mese pe zi...
- intreaga experienta este extrem de incurajatoare la adresa unor cheltuieli de tipul 'bani aruncati' pe obiecte semi-inutile sau distractii semi-necesare
- daca esti extrem de rautacios ai putea cataloga intreaga chestiune numita 'croaziera' ca fiind un kitsch; de la modul in care arata restaurantele imitand ostentativ luxul (in aceeasi maniera ieftina a la Las Vegas), la mancarurile qvasi gourmet care numai gourmet nu sunt, pana la spectacolele de seara in care, intr-o economie drastica a resurselor, interpretul il prezinta azi pe Boccelli, maine canta melodiie lui  Frank Sinatra si, tot el, polivalent si omnipotent il  interpreteaza pe Michael Jackson (la "You Are not Alone" am plecat; am si eu limitele mele...

partea buna a fost ca:
- atat caile ferate italiene, cat si alte mijloace de transport in comun au fost mai putin jalnice decat ma asteptam din spusele altora si ca atare transferurile noastre multiple s-au realizat fara nici o problema (daca ar fi avut intarzieri notabile sau chiar minore, ar fi fost extrem de neplacut)
- pe vapor, am avut parte de o sala de sport suficient de generoasa, unde mi-am platit partial penitentele pentru repetatele dar placutele pacate culinare
- in cele cateva opriri, intre plutiri, am vazut cateva locuri frumoase si foarte frumoase in care as vrea sa ma reintorc; mi-ar fi luat 3-4 vacante ca sa le pot vedea prin metode mai clasice de turism; am castigat o varianta comprimata de multi-vacanta
- am apucat sa imi clatesc un pic ochii  si alte 2 orase italiene (inainte si dupa imbarcare); inca o data mi se confirma ca Italia este o tara minunata (cel putin de vizitat) si fiecare oras este 'a piece of art' (am gasit pana acum doar o exceptie: Civittavechia!)
- pe vapor, daca ai timp si in schimb nu beneficiezi de restrictii fiziologice (tip somn, pipi, foame etc)sau de alt gen, sa-i zicem 'neutru' (nu-mi place aici, vreau in camera etc) pe care le atrage un copil de 3 ani, te poti distra foarte bine; exista tot felul de actvitati de club cu care iti poti umple cu succes zilele; asta in cazul in care nu ai venit in gasca
- ca veni vorba de gasca: a fost clar un plus al excursiei, chiar daca in timpul zilei programul este destul de individual/familie, existenta unui grup da alta savoare serilor (mai ales in varianta familie + copil inca mic!)
- porturile in care am acostat, de altfel destinatii extrem de atractive in cea mai mare parte, au fost 100% locatii necunoscute mie, deci pot sa spun ca am beneficiat de un maxim de informatie
- programul destul de cuminte de pe vapor (si mai ales impus de copil) mi-a dat regaz de lectura aproape zilnica
- am vazut cele mai frumoase rasarituri si apusuri (vreo 10 cu totul, sa tot fie...)
- datorita, probabil, aerului marin si temperaturilor prietenoase am reusit si eu si piticul sa scapam de tuse si 'scurgeri nazale' (pe romaneste 'muci' conform dexonline.ro) care s-au tinut scai de noi de prin septembrie; nu-mi fac iluzii, ne revenim rapid :-)
- nu in ultimul rand (poate de fapt unul din cele mai placute aspecte ale povestii) am reusit pentru cateva zile sa fentez frigaraia din Bucuresti, la schimb cu temperaturi de 15-25 plus, basca niscai plaja si bagat picioarele in Atlantic!

cam asta a fost... dragut, diferit, altfel decat eram obisnuita. dar pentru ca dozele plus si minus sunt consistente in felul lor, o sa imi dau ragazul ca experienta sa se 'raceasca' si abia apoi sa decid daca mai vreau sau nu sa o repet. acum sunt inca confuza. poate din cauza ca inca nu mi-a trecut, chiar de tot, ameteala dupa ultimele 2 nopti in care ne-am clatinat cam tare...

pana atunci, bye-bye croaziera, bye-bye 2012!...let it go, let it snow :-)

good girls, bad girls

imi amintesc ca pe vremea liceului, s-a gasit la un moment dat o profesoara care sa ne catalogheze ca mere. in opinia dansei noi, fetele din liceu, ne imparteam in mere bune si mere stricate. aluzia era extrem de simplista. iar judecata doamnei profesoare s-a dovedit in unele cazuri eronata.

ca dovada, am fost de-a lungul unui an, pe rand, mar bun si mar stricat, dupa cum i se parea dansei. daca o salutam respectos pe culoar, inflorea de bucurie si eram un mar bun, dar ma stricam una-doua cand susoteam la ore cu colega din spatele meu.

concluzia experimentului nu tocmai reusit cu merele a fost - in ceea ce ma priveste - fara nici o legatura cu pomicultura: ca oamenii nu sunt neaparat buni sau rai. sunt combinatii inegale si inconstante intre cele doua, in functie de moment si, mai ales, ca este extrem de periculos sa te lansezi in judecati. singur, avea si dumneai dreptate cu ceva: ca unii copii/elevi sunt mai buni, altii mai putin buni. cel putin in raport cu scoala si educatia. asta nu ii face, insa, buni sau rai in general.

mi-am amintit de povestea cu merele zilele trecute. asa se intampla cu creierele noastre. fac asociatii bizare si scot din sertarele memoriei franturi sau ramasite de care nici nu mai stiai, doar pentru se fac acolo, sus, niste conexiuni.

eram oarecum dezamagita de ceea ce se intampla cu fetele din ziua de azi. indiferent cat de 'cuminti' si 'bune' ar fi, cand vine vorba de 'party' sunt primele care sar in sus si pornesc un adevarate procese  care in mintea mea (deja!) ruginita sunt complet nefiresti cu varsta adolescentei. 'to do list'-ul pentru adolescentele de azi apare cam asa:
- de vopsit parul
- ba nu, mai intai trebuie sa cumpar o rochie si daca se poate pantofi pentru aceasta ocazie!
- de facut unghiile
- de epilat
- de coafat
- de machiat
- de intalnit cu fetele, ca sa ne dam grande care arata mai 'hot'
- de facut poze ca sa avem ce pune pe FB.. etc

cu oarecare amaraciune, ma gandeam ca toate aceste pregatiri sunt asa de ... 'de femeie, poate chiar fufa' si nu reuseam sa le leg mental cu varsta adolescentei... parca mi se parea prea devreme, prea mult.. 'prea gustos' pentru 16-17 ani...ma gandeam ca daca astea sunt 'fetele bune', atunci la ce sa ne asteptam de la 'fetele rele'? si m-a cuprins parca o tristete aiurita, gandindu-ma ca fetelor acestora li s-a furat ceva, ca au fost 'objectified' inainte de vreme si ca sunt un produs de duzina al unei culturi ieftine si televizate. mai ca rasuflam linistita ca am un baiat (si nu o fata!) care, datorita conceptelor culturale, nu va fi atat de atat afectat si ma va scuti de astfel de surprize.

apoi m-am scuturat de trei ori. ca in poveste, doar ca nu m-am prefacut in print.
mi-am dat seama ca am imbatranit. ca m-am hodorogit si am devenit un pic cam devreme  a 'judgemental bitch', exact ca doamna cu merele. ca judec o generatie cel putin 'PRO' prin prisma mea, desi n-ar trebui sa o judec deloc. pentru ca pur si simplu nu am cum. ca de fapt ele doar susotesc cu colegele din spate, dar o fac altfel decat o faceam eu acum 20 de ani. ca decadenta lor este, cel mai probabil, egala cu decadenta mea fata de generatia parintilor mei.

ii multumesc pe aceasta cale doamnei profesoare, al carei nume nu il mai stiu, ca a gresit in fata noastra judecandu-ne aiurea si de doi bani, pe noi, niste bieti liceeni parliti, saraci si fara un milion de optiuni si care nu stiam prea bine nici ce gust are coca-cola si ca astfel mi-a ramas pe retina memoriei ideea ca a judeca oamenii este o infatuare dementa care trebuie evitata!

despre parenting

o prietena m-a invitat sa mergem la o conferinta despre parenting, iar acum stau sa ma gandesc daca sa ma duc sau nu.

eu zic ca parintii nostri au facut in general o treaba buna, in contextul dat.
au avut un fel de 'bun simt' atunci cand ne-au crescut si educat. fara sa apeleze la psihologi, consilieri, fara sa mearga la sedinte de parenting sau sa citeasca tone de pagini pe internet sau carti despre cum se cresc copii.

ma tot roade intrebarea: cum de noi am pierdut acest bun simt?
avem permanent dileme. cautam raspunsuri. problematizam de 1000 de ori fiecare fleac.

dar tot eu imi dau raspunsul: poate nu neaparat am pierdut acel 'bun simt', dar cu siguranta s-a schimbat contextul. si cand spun asta ma gandesc la cum am crescut si cat simple pareau lucrurile atunci.

aveai 10 minute de mihaela. in rest joaca, la liber.
aveai o gradinita si o scoala de care apartineai si unde te trimiteau parintii, no matter what.
parintii nostri nu erau absorbiti nici de ideea de cariera, nici de cea de a face bani - ca nu prea aveai ce face cu ei.
nu existau mall-uri, locuri de joaca, o mie de optiuni de haine si incaltari.
nu existau nici laptopuri sau  kinder.
de droguri, nici vorba.
violatori, poate se mai gaseau, dar nu prea stiam de ei.
si lista e deschisa...

multitudinea de optiuni creeaza dileme minore sau mai mari.
si uite asa, apar intrebari: la ce gradinita sa il duc, la ce scoala, ce haine sa ii iau, cum sa il invat sa isi creasca prietenii frumoase, ce valori sa ii transmit si cum, cum pot sa cresc cu el la propriu si la figurat etc...

imi place sa cred ca 'adaptarea omului la conditiile inconjuratoare' se transpune, simplu, prin cresterea semnificativa a dozei de 'bun simt'.
si atunci nu mai e nevoie de conferinte, literatura de specialitate, etc. iar in loc sa petrecem timpul studiind cum putem fi parinti mai buni, am fi pur si simplu parinti, petrecand timp cu copiii nostri.

daca totusi o sa merg, o sa o fac din curiozitate. pe principiul ca nu poti sa ai opinie pe o anumita tema decat dupa ce cunosti subiectul....

stand up comedy

rezervari la stand up.
abia astept sa inceapa. pana acum am nimerit numai la spectacole de improvizatie, bunicele si acelea, dar altceva.

incepe spectacolul.
un tip urca pe scena, vorbeste, ne amuza, coboara de pe scena.
alt tip ii ia locul, povesteste, ne distreaza. si tot asa.
mai sunt si momente trase de par, dar trec peste ele.
numar pana la sfarsitul spectacolului 4 figuri masculine vorbitoare.

mi se nasc 2 dileme:
- de ce oare doar barbatii fac stand up? nu pot sa cred ca nu exista si femei funny....
- daca ei fac abuz de p*** pentru a fi mai 'autentici', cum s-ar exprima aceasta autenticitatea in gura unei femei??

plec acasa destul de incantata si imi dau seama ca 'destul' are un motiv.
as fi vrut si o voce feminina, asa incat sa existe un exhilibru.
am inteles: femeile sunt niste scorpii cheltuitoare, preocupate de machiaj, de vestimentatie si de sine, al caror scop aproape unic este sa le faca viata lor (a barbatilor) mizerabila...
dar nu am auzit nimic despre obsesiile masculine pentru masini, bere, fotbal, cititul ziarului, uitatul la televizor, oroarea de a face curatenie etc....no offense, men, we love you anyway :-)

astept cu interes.

meseria de parinte

este, fara indoiala, una dintre cele mai 'provocatoare' slujbe. asa am decretat dupa primele 3 luni de stat acasa cu copilul nou-nascut.
era greu de-a dreptul atunci. acum e doar dificil.

ii iubesti din instinct, si ii arati afectiune, dar sa nu iti exprimi sentimentele excesiv ca sa nu ti se urce in cap.
te implici in jocurile lor, dar nu intotdeauna, ca nu cumva sa devina dependent de tine si incapabil de a se distra in absenta ta.
trebuie sa le dai libertate, dar totusi sa ii admonestezi cand gresesc si sa ii supraveghezi permanent.

meseria de parinte este un 'job' cu responsabilitati extrem de contradictorii. linia de demarcatie intre da si nu, intre e bine si nu e bine pare extrem de fluida, sensibila si solicitanta.

nu stiu cum erau parintii nostri cand eram noi mici. pentru ca - spre deosebire de altii care au amintiri de la 1 an sau poate (cine stie?) inca din burta mamei - in cazul meu amintirile incep tarziu. stati linistiti, nu e din cauza unei copilarii nefericite. pur si simplu pana pe la varsta de 5-6 ani am in minte doar niste fragmente (de care nu sunt 100% sigura ca sunt amintiri proprii, ar putea sa fie niste imagini insusite din povestirile celorlalti). si chiar mai tarziu amintirile copilariei mele cuprind mai mult jocuri si locuri si mai putin relatia cu parintii.

cred insa ca parintii mei isi puneau mai putin stresant problema 'parentingului'.
sa ne intelegem, nici eu nu am un stres major pe acest subiect. spre deosebire de altii care merg in cuplu la cursuri dedicate, citesc tone de carti si articole pe internet, personal ma bazez pe bunul simt. dar chiar si acest 'bun simt' imi ridica uneori probleme, intrebari, dileme.

ma uit, in schimb, la barbatii-parinti si ii invidiez. mi se pare ca ei isi pun mai putine intrebari, isi ridica mai rar probleme. si in multe situatii sunt - intr-un fel - parinti mai buni.

de multe ori barbatii se joaca mai frumos cu copiii si se inteleg mai bine cu ei, nu nasc atatea conflicte pe cat reusim noi, femeile. noi, tot timpul cu gura pe ei: nu face aia, ai grija, vezi ca...si intre timp mai gatim ceva sau punem o masina la spalat.

pe ei - barbatii - detaliile astea casnice nu ii prea pasioneaza (cum nici pe noi nu ne, dar ni le asumam). ei stau bine mersi 3 ore in sir si se joaca cu copiii fara sa isi puna problema ce o sa manance copilul la ora 8. or gasi ei ceva prin frigider!

ma gandesc ca, poate, la fel cum cei mai buni bucatari sunt, pare-se, barbatii, poate (fara sa fi testat prea mult) la fel se intampla si cu parentingul. poate de fapt, ei, barbatii, sunt cei ai buni parinti. si (ca si in cazul bucatariei) explicatia ar putea sta tot in rezistenta in subconstient fata de ideea de obligatie.

oricum ar fi, e clar, merita sa fii barbat. daca nu ai copii, poti oricand sa te faci bucatar!

romania: la mijloc, dar totusi codasa

era o vorba, cum ca mai bine fruntas la sat decat codas la oras.
personal nu prea am agreat ideea. probabil pentru ca in copilarie imi imaginam ca cele 2 multimi nu se intersecteaza neam, drept care aparea deductia logica a superioritatii implicite a codasului de la oras fata de fruntasul de la sat...adica un fel de superioritate in inferioritate.
daca insa cele doua multimi se intersecteaza, probabil ca vorba batraneasca are sens.

cam in aceasta situatie discret confuza se afla si romania.
conform - ghici cui?... - cercetatorilor britanici!
mai exact, e vorba de un index de prosperitate pe care Legatum il face de ceva ani buni si in care sunt analizati o serie de factori (educatie, sanatate,economie etc)

romania in 2012 = locul 60 intr-un clasament de 149. un clasament care insa nu face distinctii intre oras si sat. insa putem interpreta. si ne da cum ca la nivel mondial, tara noastra(?) se situeaza in zona mediana, dar in contextul UE sta acolo, jos..chiar mai jos decat bulgaria!

http://www.legatum.com/external?http://www.prosperity.com

e drept, macar nu am patit precum grecii care au cazut cca 20 de locuri din 2009 in 2012. asta daca e sa vedem o parte buna a lucrurilor.

uncumuldeobiceiuri

intotdeauna am fost de parere ca fiecare individ este suma obiceiurilor sale. desigur, fiecare dintre noi, ne permitem si ne incurajam sa facem si anumite extravagante, care ies din parametrii normalitatii noastre, insa revenim apoi - cuminti si bucurosi - la obiceiurile care ne caracterizeaza.

stiu oameni care isi fac intotdeauna 2 vacante pe an. una vara si alta de sarbatorile de iarna.
stiu oameni care nu ies din casa pana nu isi beau cafeaua - si eventual cele 2 tigari de dimineata.
stiu tipe care nu ies din casa, nici pana la piata, fara sa treaca prin fata oglinzii pentru a-si pune un strat de farduri pe fata si ochi.
stiu (putini) oameni care, seara - inainte de culcare - musai citesc cateva pagini dintr-o carte.
altii, care daca nu merg la sala intr-o zi, se simt incompleti.
si altii care, week-end de week-end, fac vizite familiale.

oricat de anoste sau dragute ar fi obiceiurile noastre, le iubim, tinem la ele, pentru ca sunt nota noastra de echilibru, sunt non-haosul existentei zilnice.

obiceiurile ni le-am format au varste diverse - unele in liceu, altele odata cu serviciul. la unele obiceiuri am renuntat in timp, iar altele noi le-au luat locul.
o parte din ele sunt ale noastre, proprii si personale, altele sunt dobandite - odata cu partenerul de viata sau cu copilul.

cat de mult suntem dispusi sa ne schimbam? in ce masura putem sa abandonam setul de obiceiuri si tabieturi?

se tot spune ca dupa o anumita varsta, oamenii nu se mai pot schimba. s-au cimentat ca personalitati si doar experientele extreme mai pot aduce modificari semnificative.

ma uit insa in jurul meu si mi se pare ca premiza de mai sus este paradoxal falsa. ca de fapt, din totalul de cumul de obiceiuri, doar o mica parte reprezinta eu-l propriu. iar restul, sunt conjuncturale.

atragem oare conjuncturi care sa favorizeze anumite obiceiuri inscrise in noi? sau, mai simplu, ne adaptam stilul si obiceiurile la noile contexte, modificandu-ne astfel permanent?

dilema somnului

de vreo luna, cel mic a luat obiceiul sa se trezeasca peste noapte si sa vina in patul nostru.
in fiecare zi, ii explic ca are camera lui superba, patul lui minunant, dar nu cedeaza.
incerc sa il conving ca normalitatea presupune ca el sa doarma in camera lui si parintii in camera lor.  ii dau exemple de alti copii care au si dorm in paturile lor TOATA NOAPTEA...nimic!

pare sa il intereseze prea putin ce face Antonia sau David. imi replica mereu: "de ce, din toata casa asta, doar eu trebuie sa dorm singur? chiar nu imi place sa dorm singur!..."

si parca ma simt si eu un pic vinovata.
ca il abandonez in fiecare seara.
ca il fortez sa doarma singur.
ca 'normele' ne dau atat de furca.
ca freud a existat vreodata si ma duce cu gandul ca nu e bine sa dorm cu el.

pana la urma, fara a intra in semnificatii si consecinte presupuse, intr-un fel e chiar nedrept.
faci un copil, te angajezi la iubire neconditionata si apoi il conditionezi la o gramada de lucruri, printre care si sa doarma singur (eventual cu vreun prieten de plus, mare branza!) in timp ce tu te duci bine mersi, in camera 'parintilor' si iti vezi de viata...adica, daca as avea si eu 3 ani, nici mie nu cred ca mi s-ar parea fair!

dar nu mai am 3 ani.
si ma intreb: ce computer de bord trebuie sa aiba un bandit in stare sa isi rupa somnul, fara exceptie, in fiecare noapte, sa coboare din pat sa traverzese holul, doar pentru a sari in patul parintilor? ce soft avansat ii dicteaza implacabila trezire? si mai ales cum sa dau eu easy remove la aceasta functie??

de la ploaie la soare

se zice ca in viata este important sa acumulezi experiente. bune sau rele, nu conteaza. fiecare dintre acestea te imbogatesc.
si intr-un fel, cam asa este. raman pe pelicula memoriei, sub forma de amintiri, acele momente care ies din sintagma obisnuita a unei zile.

in 2007, fara sa fi fost microbista (poate cel mult un pic indragostita, deci dispusa sa fac lucruri nefiresti pentru mine) m-am lasat convinsa sa merg la meciul romania-olanda, la constanta.

parea o idee interesanta, o escapada din bucurestiul muncitoresc.

tot ce imi amintesc insa de la meci - nicidecum calitatea jocului, spectacol etc - nu are nici o legatura cu jocul in sine.
un stadion obosit si in momentul jocului cu doar vreo treime de locuri ocupate.
vant teribil, frig si o ploaie care iti intra pana si in suflet.

imi mai amitesc si ca, la un moment dat, am abandonat stadionul impreuna cu restul gastii. ne-am retras intr-o spelunca-bar din apropiere, care mi s-a parut cel mai grozav local din lume ever, pentru ca era cald si nu te ploua in cap. tot acolo am prins si golul aducator de mareata fericire. meritase cumva chinul celor 60 de minute indurate in frig si ploaie. simai ales al celor 90 de minute de joc pentru cei mai inversunati.

cert este ca restul saptamanii am zacut, racita cobza.

astazi se anunta soare si vreme buna.
unii (ceva mai multi decat in 2007) se duc si azi la meci.
oare va reusi romania sa marcheze victorioasa pe vreme bune si pe un stadion plin?

eu si norocul

as fi putut continua titlul cu parafraza: baba si mitraliera..
cam asa m-am considerat dintotdeauna: mai putin norocoasa decat altii.
de ce? nici nu mai stiu exact de ce.

pentru ca nu am castigat niciodata la loto.
pentru ca nu alergau baietii dupa mine cu flori in dinti, cand eram adolescenta.
pentru ca a trebuit intotdeauna sa ma chinuiesc sa arat rezonabil, cand altele au corp de zeita de mama natura.
pentru ca nu am avut niciodata un job zdrobitor de bine platit.
pentru ca mi-a luat 33 de ani pana sa intalnesc un om care sa ma convinga sa impart viata cu el. (sau pe care sa reusesc eu sa il conving..nici nu mai stiu..)

pentru ca din toate tombolele la care am jucat vreodata (e drept, probabil statistic prea putine) nu am castigat...ar fi totusi o exceptie, care merita mentionata.

in urma cu cativa ani, eram intr-un magazin de cosmeticale si am cumparat niste cadouri. la casa, m-au intrebat daca vreau sa particip la tombola. evident, am completat cu sarg. tocmai mi se explicase ca puteam castiga parfurmuri, creme etc

dupa vreo doua saptamani, ma suna cineva. ca am castigat.
aproape ca si uitasem de tombola.
ca ma asteapta sa ridic premiul.

eram atat de fericita. oarecum si emotionata. ar fi fost pentru pentru prima oara cand castigam ceva, asa, fara eforturi.

ajung la magazin.
intru.
ma pun sa semnez un proces verbal in timp ce mi se explica ca am castigat: un parfum, un gel de dus, o crema nu stiu de care si nu mai stiu ce...
sunt in al noulea cer.

in cateva minute vine o domnisoara care imi intinde o punga mica (cam un sfert din traditionala punga de 1 leu) si ma felicita.
iau cam nedumerita punga (unde or incapea toate acele minuni enumerate?) si ca sa nu par de neam prost, multumesc si plec fara sa ma uit la continut.

ies din magazin si, evident, curioasa ma uit in punga: o fiola tip tester de parfum, un gel de dus (pe modelul celor pe care le gasesti prin hoteluri) si 2 cutiute cu creme diverse, asa, cat niste capace de cola.

cam asta a fost masura norocului meu.

dar asta s-a intamplat cu mult timp in urma. de cativa ani incoace, poate dintr-o strategie pervers elaborata de subconstientul meu avid de fericire, mi-am schimbat perceptia.
nu mai astept sa-mi pice din cer premii si castiguri spectaculoase.
ma gandesc ca nici nu as aprecia corect ceva care iti pica asa, placinta.

am inceput sa gandesc lucrurile diferit. cum ca norocul sta in linistea caminului, in sanatatea parintilor si a copilului.
si, in buna masura, am cazut la pace cu norocul meu.
cateodata ma mai bantuie fantoma lipsei de noroc. apoi, incordandu-mi un pic muschii creierului si ai inimii, revin la ideea ca - in fond - sunt o norocoasa.

si mai cred ca - prin extrapolare si dupa cateva excercitii de incalzire - orice om poate fi un norocos daca asta il face pe el fericit...

cel mai iubit dintre pamanteni

cel mai slab manager pe care l-am avut vreodata (in sensul ca nu am invatat nimic de la el) a avut insa o  mare calitate: nu a incercat sa imi explice cat de minunat este sa fii parinte (atunci cand nu eram) si nici nu a insistat sa-mi povesteasca vreodata minunatele fapte ale micutilor (atunci cand nu aveam).
mi-a dat o replica care mi-a ramas in minte: "dupa ce o sa devii mama, o sa intelegi ce minune este sa ai un copil"
mi se pare cea mai corecta abordare. oarecum in acelasi spirit cu vorba batraneasca despre copii: "cine-i are, sa-i iubeasca, cine nu - sa nu-si doreasca".

si ajungem la urmatoarea situatie. lumea adulta se imparte inevitabil (indiferent de aspiratii, preferinte, care nu pot decat sa fie puncte de intersectie intre cele 2 multimi) in 2 lumi: cei cu copii, si cei fara copii.
cel putin la nivel de interese, preocupari, griji etc.
odata ce ai un copil intri intr-un alt nivel al jocului (nici mai sus, nici mai jos), iar procesul este ireversibil. nu e ca si cum te casatoresti si peste 2-3 ani divortezi. unui fost sot sau iubit ii poti dat erase partial sau total. cu copilul treaba sta altfel. 

la fel, cam toti parintii inteleg care e treaba cu copilul meu 'foc de istet' si 'dragalas nevoie mare' - in diverse variante de interpretare, si in grade relative de afectiune, cat si in functie de structura afectiva a fiecarui individ.

explicatia este inutila pentru cei fara copil. nici eu nu puteam intelege de unde atata admiratie la unii parintii pentru propriile progenituri. din afara, iti permiti sa fii critic.
apoi, cand esti apoi pus in situatia lor, incepi sa princepi.
tu, parinte, mai bine decat oricine altcineva poti percepe evolutia. si de aici, pana la cel mai iubit dintre pamanteni nu mai este nici un pas.

asta este realitatea.
copilul meu este, pentru mine, cel mai iubit dintre pamanteni.
nu imi mai amitesc exact cine il iubea asa de mult pe personajul lui preda. sau care era metafora sintagmei (probabil o ironie). mi se pare insa ca, la propriu, reflecta foarte bine relatia dintre parinte si copil.

cel mai iubit dintre pamanteni. atat de iubit, pe cat nu credeai tu ca poti iubi vreodata.

nume de cod: decodorul

in urma cu circa 4 saptamani a sunat un tanar la usa.
ca ar fi de la rds (nu avea tricou inscriptionat, legitimatie la vedere etc). doar cu bagaj mare de mana la picioare. daca poate sa intre. ii cer legitimatia si il las sa intre. scoate un aparat din geanta de voiaj.
il intreb ce face, nu inteleg...
ca vrea sa instaleze un decodor. ca e gratuit.
bine, dar eu nu vreau...nu am nevoie de inca o masinarie in casa, de o telecomanda in plus!
ma anunta ca daca nu imi pun decodorul, nu o sa mai prind HBO.
stau un pic (dar nu prea mult) in cumpana. ok. renunt la hbo. si asa nu prea ma uit la nici un film cap coada. ma gandesc ca tot raul e spre bine. scutesc 3-4 euro aruncati aiurea luna de luna.
pleaca.

peste 2 zile ma suna o voce blonda de la rds. ca au o promotie. ca imi instaleaza gratuit un decodor.
bine, dar eu nu vreau...
dar poate copii mei or sa vrea.
what?
ca imaginea pe digital e mai buna.
fleoshk! cate nazuri...vad foarte bine si pe analogic!

peste vreo trei zile vine alt tanar la usa. ca si el e tot de la rds.
dar am vorbit cu colegii Dvs. nu ma intereseaza sa imi pun decodor.
dar stiti ca e gratis?
stiu! (si rahatul de caini maidanezi de pe strada, tot gratis)..
isi cere scuze, ca el azi a venit de braila si i s-a dat o lista...
nu-i nimic.

au mai urmat alte 2 telefoane cu voci blonde de la rds. ambele voci graindu-mi despre gratuitatea decodorului.

dupa 2 saptamani a disparut HBO si a aparut un obscur canal F&H. asta e! ma asteptam la asta.

dupa inca 1 saptamana SMS de la rds ca sa dau scanare la 1 oct pentru ca vor schimba frecventele.

am dat scanare... surpriza! dupa trecerea in nefiinta a lui HBO, au disparut tot felul de alte canale (TLC, TV100, o serie de Discovery-uri...). nu prea imi pica bine. asa ca ma bag pe scanare manuala. poate totusi sunt undeva...but niet!

azi era in drum un centru RDS. intru si intreb ce s-a intamplat cu canalele respective.
doamna de la ghiseu e chiar indignata ca as avea pretentia sa prind acele canale..de parca de ani de zile nu le platesc cu regularitate!
daca nu aveti decodor, nu le puteti prinde!
opaaa!

multumesc pe aceasta cale nenumaratilor angajati RDS care au stiut sa-mi comunice gratuitatea minunatului decodor, dar au omis sa imi explice si la ce ar fi bun (altceva decat claritatea imaginii).
si mai ales, multumesc RDS-ului (si familiei sale) pentru preocuparea pe care a dovedit-o pentru clientii sai luand decizia univoca si unilaterala sa taie canale si schimbe pachetele fara instiintari prealabile si dovedind astfel un imens respect fata client, cat si abilitati excelente de comunicare ineficienta.

cioara vopsita sau comisionul marit

de obicei nu prea zabovesc asupra comunicarilor pe care le trimite banca.
azi, fiindca am gasit in inbox 2 mesaje tip fishing, am deschis si emailul de la banca. ma gandeam ca poate au trimis vreo avertizare. cum sa nu picam (pentru cei care ar fi gata sa pice) in plasele 'fish-erilor'.

dar nu..m-am inselat... banca a trimis inca o notificare...

"Stimate client,

Dorim sa va multumim pentru ca ati ales [BANCA NOASTRA MINUNATA] si sa va asiguram de preocuparea noastra permanenta pentru imbunatatirea ofertei si serviciilor oferite.

Pentru informarea dumneavoastra corespunzatoare, va aducem la cunostinta faptul ca, incepand cu data de [CURAND], Lista de tarife si comisioane va fi actualizata, dupa cum urmeaza [...]"

ce nu am inteles este legatura absconsa dintre calitate si preturi..ma anunta ca sunt preocupati de calitatea serviciilor pe care le ofera, dar tot restul mesajului contine numai informatii de - evident! - crestere (de aceasta data substantiala) a comisioanelor.

asadar, draga banca, in ce consta mai exact preocuparea - atentie, PERMANENTA - 'pentru imbunatatire a ofertei si serviciilor'? ca eu tot nu am inteles....

altfel, continuand in acest spirit (si ca urmare a scaderii activitatii generale), peste vreo 2 ani vom plati 100 ron la fiecare interogare de sold. asta daca vom mai avea ce sa interogam...

cel mai greu lucru in viata

unii oameni sunt de parere ca placerea (hei, usurel...in sens de hobby) nu trebuie amestecata cu 'profesionalismul'. ca una e ce faci 8-10 ore la birou si alta ce faci in afara fabricii. ca tocmai, hobby-ul te ajuta sa te re-echilibrezi.

ceea ce, prin deductie logica, inseamna ca esti un permanent dezechilibrat...

personal, ma gandesc ca n-ar fi rau sa mergi cu placere la birou. sa faci cu si sa pui oarecare pasiune in fiecare zi lucratoare. ma gandesc ca putina pasiune zilnica ajuta si la arderea caloriilor, pana la urma :-)

si in mod paradoxal, in cele mai multe cazuri, cel mai greu lucru (asta dupa ce ai reusit sa iti gasesti macar sfertul daca nu jumatatea, sa iti iei apartament cu credit si sa te abtii de la dulciuri) este sa afli ce iti place cu adevarat si sa poti sa transformi asta si in mod de viata (preferabil si in sursa de venituri). adica sa-ti placa, sa fii bun (ca nu e acelasi lucru) si mai fii si in stare sa produci.

poate si pentru ca acel concept de orientare educationala si profesionala pentru generatiile din proximitatea mea a fost practic inexistent.

daca ma iau de exemplu, am dat la economic asa cum m-au directionat ai mei, ca sa ma aleg cu o meserie (bratara de aur!) in caz de dezastru (asta era versiunea, daca nu luam la facultate).

am dat la litere pentru ca mi-a displacut liceul, iar proximitatea ase-ului nu ma incanta defel.

practic..am facut studiile 'ca sa nu' mi se intample ceva nedorit, nu 'ca sa' ajung undeva.

in mod paradoxal, nu ma plang. poate fiindca mi-am gasit cel putin sfertul, am evitat ideea creditului ipotecar si am cedat complet tentatiei de a manca dulciuri. am reusit sa ma fofilez cu succes si sa fac pana la urma ceva ce sigur nu-mi displace (desi nu am aflat daca sau care mi-ar fi vocatia). 

sper ca generatiile viitoare sa se bucure de mai multa atentie si indrumare si mai visez la institutionalizarea consilierii educationale si profesionale. asa incat cel mai greu lucru sa fie un pic mai usor pentru copiii nostri.

woody allen: to rome, with love

ar trebui sa incep cu inceputul.
in urma cu 10-15 ani nu imi placea deloc woody allen. mi se parea un viermus enervant si libidinos care foloseste faramele de inteligenta pentru a parea elaborat si complex.

in realitate, poate nu am fost chiar departe de adevar, doar ca acum (ajuns si el intr-o etapa venerabila a vietii, iar eu la fel :-)) ma distreaza multe din detaliile deranjante de alta data - cum ar fi capacitatea lui de a fi 'appealing' in mod hilar, absurdul situatiilor etc.

intre timp am ajuns sa apreciez scenariile bine scrise, atat de rare. si eventual nu in contextul unui film dramatic.

asa ca, de vreo cativa ani, urmaresc cu drag filmele lui woody allen.

m-am dus la ultimul lui film cu o strangere de inima. nu am incredere in filmele in care ploua cu celebritati. se dovedeste pana la urma ca - in afara listei de distributie - nu au avut mare lucru sa ne spuna.

'to rome, with love' are un punct din oficiu: premiza romei. cui nu i-a placut roma? (nici nu ma intereseaza sa stiu!!!) mie mi-a placut! mediu spre mult. suficient ca sa imi faca placere sa revad locurile vizitate pe ecran.

dupa primul punct....ar mai fi muzica. apoi cateva idei a la woody allen - umorul negru, usor grotesc.. apoi, hai sa spunem jocul unor actori. si replicile destul de zemoase, dupa cum era normal.

in rest, cam atat. nu prea exista subiect. finalul este neclar. layerele nu se suprapun, ceea ce face urmarirea filmului un pic obositoare. apare senzatia de 'cand incepe filmul?'
concluzia: probabil cel mai bun film dintre filmele proaste in care joaca o droaie de vedete hollywood-iene....dar pe care nu simt nevoia sa il revad ..prea curand.

penibila lustra

lustra din sufragerie - pe care in urma cu 5 ani am cautat-o de mi-a venit rau - mereu cu probleme de sanatate, a fost declarata 'pe moarte si fara speranta'. asa ca am inceput sa caut una noua. dat fiind ca am tot avut probleme cu numita muribunda, m-am gandit sa caut la oricare alt magazin, dar nu la cel de unde am luat-o pe viitoarea decedata.

imi plac accesoriile de bucatarie de la ikea.
asa ca - avand nevoie sa schimb lustra de la living - am decis sa fac un drum, la miez de zi, la miez de saptamana, pana la ikea.
lasand deoparte ca nu am gasit nimic sa-mi convina (pe cat de bine dotati sunt pentru bucatarie, pe atat de slabi sunt la corpuri de iluminat), am ramas uimita de multimea de oameni achizitori de diverse chestiuni...oare toti sunt fericitii castigaori ai unui job cu program flexibil? :-)

ca sa evit multiple drumuri aiurea la magazine de profil, am inceput sa caut pe net.
cele mai multe site-uri de shopping de lustre sunt o adevarata rusine.
mii de produse, lipsite de filtre utile (eventual dupa producator - de parca as cunoaste lustrele dupa producator!), dezorganizate, labartate.
si mai presus...cam toate au aceeasi marfa..chinezismo-turcisme..sigur le stiti!

de ce o fi asa de greu sa gasesc o amarata de lustra care sa arate decent, sa lumineze corect si sa nu coste o avere?

trecerea de pietoni

"the beauty is in the eye of the beholder"
cam asa e si cu trecerea de pietoni.

cand esti sofer, parca pietonii s-au vorbit intre ei si trec PE RAND pe trecere, la distante rezonabile de cca 3-5 m, parca special ca sa te tina in loc.

cand esti pieton, trebuie sa astepti cel putin 3-4 masini sa treaca (asta dupa ce ai pus piciorul pe zebra deja) ca sa se indure un amabil.

si totusi nu despre pietoni si soferi vroiam sa scriu.

in spatele blocului, am un 'view' simpatic. pe langa casa poporului si intercontinental-ul din zare (care seara chiar se vad frumos, dat fiind ca noaptea detaliile se sterg), asa, mai la proximitate, sunt cateva randuri de case. nu prea multe. cam o jumatate din ele sunt populate de minoritati.

mai deunazi, o familie de minoritari - buni strangatori de navete de platsic si alte materiale 'reciclabile - au spart gardul care dadea in curtea vecinului neminoritar emigrat. i-au dat jos un copac. ca sa isi izoleze una din constructiile ridicate (mai mult ca sigur!) fara autorizatie.

familiile din 'cartierul minoritar' mai au si alte obiceiuri interesante; seara, la pranz sau dimineata - practic oricand!- desi beneficiaza de curti decent de mari, isi scot mese si scaune in fata curtii si stau in strada. adulti, copii, batrani - tot neamul!

intamplarea face ca FIX in fata unei case mentionate se afla o .....- ghici ce! - ....trecere de pietoni....stiu strazi de 2-3 ori mai lungi prin oras ca nu au onoarea unei treceri de pietoni. totusi aici, cineva, un istet probabil, s-a gandit sa ii arda o zebra la mijlocul celor 400m care formeaza strada.

va spun sincer: de fiecare data cand trec pe strada respectiva am emotii. incetinesc oricum, ca sa se dea din drum. apoi ma uit de vreo 100 de ori sa nu mai fi ramas in strada sau sa nu sara vreun puradel.

e singurul motiv pentru care ma bucur ca s-a terminat vara. ma gandesc ca - odata cu vremea rea - se vor retrage in curtile lor si vor elibera trecerea de pietoni...

incomoditatea lui 'te iubesc'

seara la culcare.
spunem o poveste, mai glumim.
vorba aceea, 3 ani de abia impliniti.

brusc, vine, loveste din plin: 'mami, te iubesc!'
normaaaaaaal, creste inima in mine....
dar, ce sa fac cu el??

m-a mai lovit si ieri dupa-amiaza cu acceasi replica neprovocata.

evident, asta nu il retine ca peste 5 minute sa se uite urat la mine si sa imi spuna cu naduf "esti o rea!" daca i-am refuzat ceva sau l-am atentionat in vreun fel.

de aici dilema: ce as putea sa ii replic unui copil de 3 ani, care imi face declaratii, altceva decat aproape redundantul (zilele acestea) "te iubesc"?

uneori, incerc sa fac pe "intelectuala" si sa ii raspund cu demostratii logice de genul: "daca ma iubesti, ar fi mai bine sa...." si aplic modele comportamentale dezirabile...

alteori ma gandesc ca lipsa unui raspuns pe masura, ar putea eroda increderea in sine a bietului viitor barbat...si nu vrem asta, corect?

in orice caz, am - cateodata - senzatia unui serial american, cu muuuuullte episoade si o calitate discutabila a scenariului, in care oamenii vorbesc la telefon si inchid conversatia - in loc de, zic eu, firescul salut - cu un 'te iubesc' descarcat de valoare si mai degraba rutinat.

ce sa fac cu atata iubire?? in afara ca ma bucur de ea... :-)

inteleg ca e frumos sa visezi, dar unii se abereaza!

ieri seara, un amic - insistent, dar in general de incredere - ne invita la un eveniment. ne spune doar ca este vorba de o 'tehnologie revolutionara'.
ne ducem acolo...vreo 200-300 de oameni...
sala plina. lume, in general, ok.
langa noi amicul.
ne povesteste ca nu mai lucreaza la multinationala, cum stiam noi.
alt tip, in fata, cu o poveste similara.

incepe prezentarea.
cica sa se 'blocheze accesul', sa ne inchidem telefoanele, sa nu dam din maini...si daca se poate sa respiram rar.

prezentarea, dupa primele 2 minute, se dezvaluie. este vorba de o companie americana de tip MLM.
dar ei, NU skin (nefericit naming in context romanesc!), sunt evident altfel decat restul firmelor de acest gen, ei chiar sunt cei mai buni!
grafice, poze. propozitii flamba(n)te:
cele mai bune produse, detin cheia genetica, sunt unici.
abia daca apple reuseste sa ii egaleze.... (inteleg ca in alte ocazii google ar fi termenul de comparatie..)
daca intram in afacerea lor, ei ne pot ajuta sa castigam (practic nelimitat) fara sa facem nimic!

e sansa noastra! sa intram in aceasta familie (de parca am cauta o alta familie?? nu, mersi!)

mai auzisem despre genul acesta de intalniri. dar realitatea bate imaginatia!

glumitzele ieftine cu tenta sexuala ale speakeriztei, chicotelile jucause ale publicului. afirmatii flambante despre unicitatea si maretia produselor. OAMENI LUAND NOTITE.
emfaza exacerbata a discursului.
aflam ca speakeritza, modelul de succes al afacerii in RO, cea care supune gramatica limbii romane la un proces de umilire la fel cum ar fi perdea stoarsa la o masina automata cu 2000RPM, consuma in mod curent 121 de produse NU skin!

de parca asta m-ar convinge!

am dezertat..dar am vazut/auzit suficient ca sa ma minunez de naivitatea oamenilor.
am pierdut totusi informatii importante. cum ar fi taxa de inscriere care inteleg ca ar fi 1000 euro(http://sfarsitulnueaici.blogspot.ro/2010/08/nuskin-o-noua-teapo-afacere.html) sau alte detalii.
la sfarsit se puteau pune si intrebari; atunci as fi putut sa intreb cum ramane cu leacul pentru cancer...daca tot sunt ei zmeii absoluti ai geneticii si ai tineretei fara batranete..

nu comentez produsele - pe care evident nu le-am testat, dar pe care le privesc cu un scepticism implicit al unei piete concurentiale.
ma zdruncina insa ideea ca sute de oameni ar putea sa adere la un asemenea grad de activism si fanatism. incantati de ideea ca ar putea castiga bani (multi) fara sa munceasca.
iar daca gresesc intru-totul...probabil ca, pana la urma, imi place munca!

de ce nu ma uit la stiri

azi am facut o greseala...
de fapt, daca ma gandesc mai bine, am facut mai multe...om sunt, ce naiba!

in primul rand, m-am trezit excesiv de devreme (06:40) fara sa am nici o treaba. adica era o ora buna de trezire daca m-as fi dus la sala sau la inot, sau la piata - desi nu sunt convinsa ca piata norilor e atat matinala.

in al doilea rand, din lipsa de ocupatie am apasat pe butonul rosu al telecomenzii si am survolat canalele pana am ajuns pe un post care prezenta stirile.

printre stiri de maxim interes precum viitorul concert al doamnei Gaga si stiri bulversante precum intampinarea delegatiei olimpice de catre Presedintele interimar (vezi parerea mea in posturi anterioare) adevaratele stiri predomina, cele care ne indica subtil care este gradul nostru de civilizatie...

unul din primele reportaje pe care le-am prins a fost despre o 'reglare de conturi in stil mafiot', intr-un film in care jucau, aproape exclusiv, conationali minoritari - nu mai dam alte detalii, la fel cum nici nu  mai cantam precum in copilarie "...zece, toti (..) sa se-nece"; aflam din reportajul sustinut cu imaginii si vocalize vii cum ca nutu camararul ar fi 'capul' intregii actiuni...

apoi au mai urmat 2-3 stiri asa ca sa fie, dupa care, din nou in forta, revine o stire de senzatie, cu inmormantarea unui alt conational, inmormantare la care acelasi nutu camatarul (care si-a facut prezenta - ufff! - intr-o blindata) a adus nu stiu ce armasari (pe bune! adevarati, nu stripperi!)..

stirile au continuat (probabil)

am parasit scena acestor teribile evenimente care, fara gluma, m-au marcat.

m-am gandit ca ar fi cazul sa incep  sa caut pe net niste site-uri cu slujbe in germania...sau austria...sau nici nu mai conteaza unde...aveti ceva idei?

miracolul jocurilor olimpice

de cand aveam vreo 8 ani, imi amintesc cu placere ca urmaream jocurile olimpice, in special gimnastica si atletismul (fiecare cu preferintele lui..)
mi-am propus si anul acesta sa ma uit pe cat se poate - macar la gimnastica si atletism, conform traditiei

azi ma uitam sa vad programul..la 18:30 sunt fetele, la gimnastica
si fiidnca am ajuns pe site de stiri, mi-am aruncat o privire si peste restul titlurilor; care mai de care mai 'incurajatoare'
tensiunile politice persista
liderii europeni pun in discutie aderarea prematura a romaniei la UE
se fura ca in codru
se minte la fel, in diverse feluri si situatii

si stau sa ma gandesc: sportivii romani plecati la Londra sunt un miracol...e o minune ca dintr-o tara, atat de saraca si vlaguita de avarism politic si nu numai, rasar astfel de indivizi care, in ciuda conditiilor modeste, pot sa faca performanta...

avem vreo 2 bazine olimpice in tot bucurestiul si - estimez optimist - intre 5 si 10 in toata tara; totusi avem sportivi de performanta in domeniu
lista insuficientelor ar putea continua cu putinele terenurile de tenis scumpe si bune, patinoare practicabile tot timpul anului, piste de biciclisti etc.

si totusi, duminica, echipa romaniei de gimnastica fete (cu tot scandalul mostruos de acum cativa ani) a reusit sa se califice la finala pe echipe.
locul patru in calificari nu chiar in cea mai buna zi a lor.
dupa SUA, rusia si china; niste tari asemanatoare noua.

nu e un miracol?
o sa le tin pumnii diseara. o merita din plin.

referendum: sau cum sa cheltuiesti 20 de milioane de euro

ce-as face cu 20 de milioane? m-as retrage la pensie anticipat si as umbla prin lume hai-hui...
ce face Romania cu 20 de milioane de euro: mai nimic...

acest referendum, care se pregateste saptamana viitoare, este una din cele mai mari dezamagiri (nu am fost niciodata atasata de conceptul sau clasa politica, dar uneori nici daca vrei nu poti sa ignori ceea ce se intampla in jurul tau). eram lamurita de actuala putere si de ce ii poate pielea, mai aveam o speranta...acum mi-a murit si speranta..

dincolo de faptul ca au facut tot felul de 'aranjamente' la fel de dubioase ca si cele basesciene (vezi faza cu MO, incercarea de a promulga o alta varianta - de altfel bine gandita de fosta/actuala putere)...cum poti sa crezi ca nu se vor cheltui degeaba atata amar de bani?? mie,marturisesc imi este greu sa cred ca se poate face ceva radical diferit, pentru ca am aceasta idee ca - de fapt - oamenii care merg la vot sunt de fiecare data aceiasi, cu foarte mici variatii...

in plus, merg pe strada.
in intersectii, pe strada, aproape ca si in parc; si mai aveau putin si puneau si in bloc...afise, panouri care ne indeamna sa votam, intr-un anume fel. si ma intreb: costurile pentru tot afisajul stradal intra in cele 20 sau sunt alte 20 de milioane de euro? si de o parte si de alta, o multime de bani cheltuiti.

asta ca sa nu mai comentez calitatea campaniei de testimoniale care sustin demiterea...l-ati vazut pe managerul derutat? prima oara am crezut ca este afis publicitar la ultima productie Mr Bean...o sa revin cu poza; nu amgasit-o in google..

apoi, v-ati uitat din curiozitate pe FB/nu stinge flacara democratiei? sunt stegulete in tot orasul...au strans un numar impresionant de like-uri: 11!

si uite asa, cu 20 sau 40 (ce mai conteaza!) de milioane mai putin, si cu -probabil vreo 6 (hai maxim 7, ca e vacanta!) milioane de voturi de demitere - parca il vad pe fostul si viitorul Presedinte reinstalandu-se calm, bonom, etern senin...pana la urma nu sunt banii lui, are dreptate! si nici ai lui ponta!

PS: mi-a parut rau sa vad la TV ca delegatia romana pt Jocurile Olimpice s-a bucurat doar de discursul unui presedinte interimar...meritau si ei pe cineva cu drepturi depline..oare ce o sa isi aminteasca peste 30 de ani? o sa mai stie cine le-a urat succes din partea statului roman?

me - tarzan, you - jane?

seara, parc, racoare, copii se zbenguie la locul de joaca.
la unul dintre 'posturi', dupa urcarea unor trepte, copilul ajunge la o 'carma' pe care o poate invarti. practic, la nesfarsit.
o mamica se plimba cu fetita de un an in brate. o pune in la 'post' si o incurajeaza sa se joace la carma. fetita, insa, nu pare prea interesata de invartitul carmei.

dupa vreo 2 minute, alergand pe trepte, un baietel de 4 ani se indreapta navalnic, pasional, catre carma pazita, dar nefolosita, de fetita de 1 an.
nici nu apuca bine sa puna mana pe carma, ca mama lui vine fuga dupa el:
"te rog eu, hai in alta parte, uite, aici e fetita..las-o pe ia sa se joace, ca e mai mica. hai, te rog, mergem in alta parte, las-o pe fetita aici"
baiatul pare sa fie deranjat de idee, se vede ca sufera, dar accepta amarat rugamintea mamei si paraseste carma...

dupa alte 2 minute, un alt baiat, de vreo 3-4 pe ani urca destoinic treptele si se monteaza la carma - un premiu binemeritat dupa un urcus greu, incepand sa o roteasca cu spor. in spate, impasibila, micutza de 1 an priveste.
mama baiatul apare din cealalta parte a locului de joaca.
"ai grija ca o lovesti cu cotul!
nu vezi ca e mai mica?
mai usor! ai grija, e o fetita in spatele tau! fii cavaler, las-o pe ea".
baiatul, nimic... nu vrea sa cedeze.
pana la urma e luat de o aripa de mama si directionat catre alte jocuri.

dupa 2-3 minute fetita ramasa singura langa carma vestita, sta in fund si se uita in jur. incepe si plange. mama ei vine, o ia in brate si se aseaza pe o banca.

concluzia: nu mai inteleg care sunt discriminarile de gen...dar stiu ca daca as fi acum copil, sigur nu as vrea sa fiu baiat!

sistemul de sanatate

parca am mai auzit aceasta opinie si din alte guri...daca ar exista un motiv serios (dincolo de seminatzarii din parcuri, cainii vagabonzi si alte fleacuri din acestea care sunt doar mici impunsaturi in viata normala de zi cu zi) pentru care mi-as dori sa traiesc in alta tara, atunci acel motiv ar fi sistemul de sanatate.
dincolo de oamenii care formeaza acest sistem, cu bunele si relele lor, cu ierarhia tupeului la mici atentii subintelese (clar, cei mai rai sunt portarii, adevarati Charon-i caricaturizati!) dincolo de faptul ca in orice loc in care te-ai afla, e oricum cel mai bine sa fii sanatos decat bolnav, sistemul nostru neaosh romanesc este o adevarata provocare chiar si pentru o minte oarecum odihinita si un trup oarecum sanatos ca al meu...

aparatura medicala degradata moral..
imposibilitatea unor analize complete in sistemul de stat...
conditii de spitalizare jalnice...
tratamente platite de 'beneficiar'...

unele sunt detalii, maruntisuri care insa conteaza..asa cum ar fi lipsa capacului de la WC.
altele sunt mai grave si mai costisitoare, cum ar fi aparate care trebuie legate cu o fasha ca sa functioneze...

noroc ca unii oamenii raman oameni pana la capat.

dar totusi e trist.
e trist sa ajungi sa ai nevoie de aceste servicii. si in plus sa te mai si trezesti ca ele sunt pe alocuri,oarecum frecvent, vai de capul lor...

va doresc un alt stat ca resedinta (si)sau sanatate din plin!

undeva pe valea doftanei

daca nu ati fost inca pe valea doftanei, duceti-va, merita.. mie imi este un pic rusine de ignoranta mea, caci in afara de o excursie pionereasca cu vreo ...multi ani in urma, nu am batut drumul pana acolo, desi este foarte la indemana si - din multe puncte de vedere - mult mai usor accesbil decat statiunile cateodata prea aglomerate de pe valea prahovei.

mi-a placut drumul, in sine. munti pitici, dar frumosi, cate o vaca ici si colo, 2-3 cai, niste capre..am avut ce sa-i arat pustiului, mai ceva decat la ferma animalelor :-)
chiar mai mult, mi-a placut cand am descoperit lacul paltinu, o intindere semnificativa de apa, cu vile razlete de toate felurile (oarecum amintindu-mi de vidraru, dar ceva mai prietenos decat uriasul lac de acumulare).

dupa amiaza ne-am petrecut-o pe buturugi. ne-a ajutat si vremea superba; chiar daca destul de cald, soarele nu e atat de nesuferit la munte ca in oras.

am mancat ceva - de fapt mai mult pustiul..care ne-a ras si mie si lui taica-sau cate o jumatate din portiile noastre. am baut ceva. ne-am distrat cu piticul caruia ii placea sa se racoreasca in jetul subtire de la irigatoare. am jucat o ne-belota. parca nici nu stiu cand a trecut timpul.

spre seara, odata retrasi la o pensiune tipica din zona am revenit in buna masura cu picioarele pe pamant. 2 dulai zdrendutosi care patronau locul de joaca, petrecareti care trantesc usile de intrare la 1 noaptea...dar una peste alta, o experienta interesanta.

sportul si pletele

ma duc la sala. alerg un pic si apoi ma pun sa fac niste abdomente (sau burti?..poate asa ar fi mai corect in cazul meu..)
fac o pauza si ma uit in jur.
in fata mea un tip,pachet de muschi face tractiuni. e un adevarat Hercules..cu brate musculoase, spate lat si plete lungi pana la mijloc, fluturandu-i rebelpe spate.
ma minunez.

imi place parul lung. mai ales atunci cand este bogat, sanatos.
am purtat parul lung multa vreme si m-am simtit in pielea mea. imi placea eleganta lui si multitudinea de optiuni pe care o ofera.
insa recunosc ca destul de frecvent preferam sa il strang (in coada sau coc) pentru propriul confort. si acum, desi nu mai am nici jumatate din lungimea de altadata, il prind repede in coada ori de cate ori simt ca m-ar putea incomoda - cand gatesc, cand fac sport etc..

nu reusesc insa sa inteleg un mister: cum se face ca unii oameni, care isi poarta cu mandrie parul lung lasat liber pot sa faca sport fara sa isi stranga podoaba capilara...

personal mi se pare la fel de neportivit ca si combinatia de machiaj + efort fizic.

ma intreb: ei/ele nu transpira?
si as fi curioasa: oare ar putea sa faca sport si cu tocuri in loc de incaltaminte sport?

..

resurse, infrastructura, servicii..

de cele mai multe ori avem resurse, dar ne lipseste infrastructura.
in anumite cazuri avem, insa, si resurse si infrastructura. asa este cazul facilitatilor COSR de la Izvorani.
laudabil ce si cum au construit acolo. nici nu vreau sa ma gandesc cate zeci de milioane de euro s-au bagat acolo, dar pana la urma asa se construieste o civilizatie, nu cu cupoane discount...

pentru cine n-a batut drumul pana acolo (nu e chiar intr-o locatie cu acces facil) complexul sportiv, realizat dupa participarea echipei Romaniei la jocurile olimpice de la Sidney, arata cel putin bine. partea frumoasa este ca dupa executia lucrarilor au decis sa il deschida publicului. asa ca orice amator de sport si natura poate sa dea o fuga si sa se bucure de pista de alergare, de terenurile de tenis, de bazinul olimpic. evident contra cost.

este de inteles. pentru a acoperi o parte din costurile substantiale de intretinere, dau liber si la public.

pana aici foarte frumos. doar ca atunci cand au decis sa devina 'profitabili' sau 'non-falimentari', au facut-o tot in amarul stil romanesc...

mergi la intrarea de la bazin sa inoti, te trimite la receptia hotelului, doar acolo se incaseaza taxa.
vrei sa iti pui hainele in dulapior dupa ce te schimbi intr-o cabina vestiar fara bancheta, trebuie sa mai faci un drum si sa ceri in mod explicit una din cheile de la dulapurile disponibile, nu ti se da de la bun inceput.
cauti intrarea in bazin, o gasesti (cu greu) pe te miri unde (noi am gasit-o prin camera pe care scria "MASAJ"), fara nici un fel de semnalizare.
vrei apoi sa bei un suc, trebuie sa ii ceri receptionerei care are cheie diferita pentru fiecare vitrina frigorifica.
ma rog...lista ar putea continua in functie de ghinionul fiecaruia...

este clar ca nici personalul, nici superiorilor lor, nu le pasa de consumatorul individual. dar ma gandesc ca daca tot au decis sa faca acest pas, sa dea liber la publicul general, ar fi fost frumos sa aiba un sistem adecvat. nu sa te duci intr-un loc in care ai putea sa te simti minunat, care detine infrastructura necesara, dar la servicii este praf.

una peste alta, desi partea de inot a fost geniala (nu mai inotasem intr-unul de marime olimpica din facultate) restul experientei lasa de dorit, atat distanta de parcurs cat si confruntarea cu sistemul existent acolo.

haruki murakami sau cum sa devorezi 200 de pagini

la ultima comanda de carti, am dat mai mult la intamplare bifa si pe ultima aparitie in limba romana, desi titlul nu era chiar incurajant....parca nu avea in el acel ceva 'misterios' cu care eram invatata.

"autoportretul scriitorului ca alergator de cursa lunga"
o metafora usor rasuflata, m-am gandit eu...

asa ca, atunci cand mi-a venit pachetul de la polirom, a trebuit sa mai astepte vreo 2 luni prin biblioteca, aveam alte 'prioritati'. plus ca de ce sa te grabesti sa citesti ultima aparitie a unui scriitor care iti place?  stii bine ca - macar pentru o vreme - nu o sa mai ai altceva de rontait.
iar cand i-a venit randul, mai erau cateva zile pana la triathlonul de pe 2 mai, la care ma hotarasem sa stau pe margine, sa-i incurajez pe altii, dragi mie. toata casa, netul, pana si portbagajele masinilor respirau ideea de miscare, de competitie, de sport...

a fost ca o bere dupa pizza.
ca un dus rece intr-o zi de august.
ca un somn bun dupa multa oboseala.
ca o gura de aer proaspat dupa 3 ore de club.

am descoperit un murakami riguros, cu o vointa de fier, cu o incapatanare absoluta. un spirit sportiv si muncitor. dar la fel de incantator in vorbe si poveste ca in orice alt roman BUN al sau.
un deliciu narativ, o expunere de sinceritate, o lectie pentru amatorii de sport, un indiciu pentru cei carora le place doar sa priveasca alti oameni in miscare.

pacat ca a avut doar 200 de pagini. pacat ca a avut scrisul mare. pacat c-am terminat-o.

783: un vis, o minune

5 zile roma: superb, dar concluzionez ca italienii sunt extrem de apropiati de noi. ca si civilizatie, ca spirit, ca atitudini.

revin pe otopeni. calculez optiunile de drum spre casa. ajung la concluzia ca 783+metrou de la victoriei este cea mai buna optiune. ieftin si (mai ales!) rapid, tinand cont de ambuteiajele din centru, la ora 6 dupa-amiaza.
urc in 783. e inca aproape gol.
pana la piata scanteii, pardon, a presei libere, este arhiplin.
au urcat multi. au coborat mai deloc.
muncitori cu uniformele murdare.
tarani cu hainele mirosind a tranpiratie.
diversi minoritari, dar nu numai, duhnind a alcool.
mai deschid cate o bere si in autobuz, ca sa continue distractia.
sunt oarecum surprinsa, publicul nu corespunde cu ceea ce ma asteptam eu sa constituie populatia unui RATB special.
e cald, geamurile sunt deschise si totusi este irespirabil.
astept cu nerabdare si oarecare tensiune sa ma distrez cu aglomeratia metroului din victoriei.
sper sincer ca acolo o sa am mai mult noroc. desi la fel sperasem si cu 783.

imi retractez rapid, la numai 30 de minute de la aterizare, parerea referitoare la asemanarile dintre cele 2 neamuri, vag inrudite.

de la calugar la calau

in urma cu cateva sute de ani se promovau ca "beacon on top of the hill", un fel de portavoce a unei noii civilizatii, care din varful dealului sa aduca lumina, cunoastere, inspiratie.
erau oarecum umili, proaspat debarcati, protestanti si ambitiosi. avea o etica a minimului consum si a acumularii, a muncii si a simplitatii.
sute de ani au trecut, si cu toata etica si protestantismul din ei, au macelarit civilizatii intregi de amerindieni (fara sacrificiu, cum s-ar putea construi ceva maret??) s-au batut intre ei pentru putere si pamant, iar cand au epuizat conflictele interne si s-au clarificat fortele, au purces sa "democratizeze" diverse tari din te miri ce parte a lumii.

cu ceva timp in urma am trecut pe langa relativ noua ambasada a SUA (zona Baneasa).
nu ca mi-ar fi placut la nebunie sediul din Arghezi - pe care, fie vorba intre noi nici nu il desluseai de randurile dese si lungi de candidati la viza - dar am fost ...SHOKATA???
daca nu ati vazut enormitatea, merita o 'vizitati', din mers, de pe marginea soselei...
imensa, super-securizata, in mijlocul campului, o combinatie intre Pentagon, un buncar, Casa Poporului si Alcatraz...
ambasada Americii, aceeasi America care (nu e greseala, stai linistit) ne invita sa visam la 'Americam Dream', are un sediu atat de impunator incat este aproape infricosator. o adevarata cazemata (oare ofiterii de la interviuri mai stau tot mai sus decat cei intervievati?), care iti comunica din start cine e seful si raportul de forte.
nu pare sa fi ramas prea multe urme din spiritul crestin de iluminare.
nu se vad nici prea multe farame de prieteni prin portile si filtrele de securitate.

si ma intreb: cum se poate asa o trecere...sa fie asta pretul 'suprematiei'? nu se poate sa fii mare si frumos? oare si imperiul roman era la fel de dizgratios pe alocuri?

calatorie sprancenata!

recunosc, nu sunt intotdeuna tocmai "acorata in realitate".
partial pentru ca nu ma innebunesc in mod special sa ma uit la stiri, fie acestea de la 17:30, 19:00 sau orice alta ora, iar daca pot sa le sar, nu evit sa o fac.
partial pentru ca nu am mai mers cu tramvaiul de ani de zile.
partial pentru nici nu mai conteaza motivul.
si totusi, imi place sa iau - cand si cand - cate o gura de realitate. cand pot merg cu metroul, cand am timp imi fac cumparaturile din piata, etc.

sambata ma duc la aeroport. e frumos afara, e inca devreme si parca n-as da 40 de ron la taxi...mai bine merg cu metroul o statie si apoi iau 783-ul...
zis si facut.
metroul vine la tanc, la un minut..
ajung in statie la 783, parca ma asteapta pe mine..!
"bilet se poate lua de la Dvs?" il intreb pe conducator.
"nu, de la punctele RATB"
asta e, am pierdut autobuzul care tocmai pleaca din statie, bine barem ca am timp sa ma duc sa cumpara, sa revin, sa astept, sa iau urmatorul 783...
revin, urc in 783, fericita cu biletul meu de 2 calatori tocmai cumparat de la juma de kilometru distanta, ma uit dupa "compostor". sunt acum altfel; inainte era fix ca la metrou. inainte, adica acum vreo 5 ani, cand am mai mers cu 783..
ma uit straina la cititorul pe care scrie clar: "apropiati biletul de aparat"
il apropiu. bipaie.
ma asez fericita pe scaun.
e o zi superba. soare e cald si bun, desi poate un pic prea darnic cu noi pentru o zi de martie.
nu am mai apucat de mult sa ma uit asa, aiurea pe geam, prin Bucuresti. de obicei sunt fie la volan - si nu timp de ''admiratii", fie in metrou - de unde peisajul este nul.

la statia x intra o echipa de controlori.
mi se cere biletul.
fara nici o retinere, dau biletul la control.
"pai de ce nu ati validat biletul?
"poftim?"
"biletul Dvs nu a fost folosit...apare ca nevalidat, deci sunteti pasibila de amenda"
"bine, dar am facut intocmai cum scria. acolo scrie sa apropiu biletul, ceea ce am si facut.."
"da, dar trebuie sa vi se afiseze pe ecran <calatorie placuta>"
"pai, si de unde sa stiu eu acest lucru? daca nu folosesc RATB, si daca nu scrie nicaieri, de unde stiu? eu am facut exact ce scria pe aparat.."
"domnisoara, nu am ce sa va fac, trebuie sa platiti amenda: 50 ron pe loc sau 100 daca nu platiti acum"

mi se pare nedrept. de vina este fie cititorul care nu a functionat cum trebuie, fie RATB ca nu a pus instructiunile in clar. ar trebui sa nu accept amenda, sa semnez ca nu sunt acord cu ea. din punctul meu de vedere am facut tot ce trebuia.
apoi ma gandesc ca ma lupt cu morile de vant. ca daca refuz sa dau acum 50 ron (adica mai mult decat m-ar fi costat TAXI-ul), cu siguranta ca statul nu va pierde. intr-un fel sau altul imi va imputa amenda de 100 ron. cine stie, pe motiv ca la punctul de vanzare bilete, exista vreun afis, cu font de maxim 8, unde se anunta modul de functionare.
asa ca cedez.
cu lasitate.
si ma bucur "MAXIM AM ZIS" in continuare de calatoria sprancenata cu RATB-ul...

cu asteptarile inselate

cine ma cunoaste , stie: imi plac salatele,dar cand si cand imi place sa mananc o pizza; imi place gratarul, dar cand si cand imi place o shaorma; imi place supa, dar s un chinezesc e bun..
ca atare pentru fiecare fel de mancare am locurile mele preferate..care nu ma inseala...unde stiu ca pizza e pizza - nu paine cu resturi, shaorma e shaorma - nu balteala de din toate, etc

duminica, mi-am zis sa merg in parc.
vreme frumoasa, lume potrivit de multa.
plimbare, joaca, distractie.
ora mesei.
ne bagam la cafeneaua actorilor. n-am mai fost aici de vreo 2 ani, dar imi plac salatele si pizza lor.
abia astept sa ma bucur de diavola mea. pentru copil iau ceva mai simplu, margherita.
asteptam...
asta nu e surprinzator. nu stiu din ce motiv, dar intotdeauna in tineretului se asteapta mai mult decat ar fi cazul. macar stii ca asteptarea compeseaza cu calitatea mancarii.
mergem sa ne spalam pe maini, ca doar urmeaza sa mancam pizzzzza!
cand revenim, pe masa ne asteapta surpriza.
nici urma de abur.
nici un miros imbietor.
arata ca o pizza ieftina si reincalzita peste care au aruncat niste bucatele de rosii crude.
gust, pe principiul ca nici prajiturile mele nu arata grozav, dar au un gust excelent.
din pacate, gustatul nu ajuta.
cred ca pana si pizza congelata si incalzita e mai buna decat mizeria de pe masa noastra. sincer nu-mi amintesc sa fi mancat asemenea prostie de pizza vreodata; poate prin anii '90, cand cumparam pizza de oriunde...si cand inca nu invatasem cum trebuie sa fie o pizza adevarata..
copilul vrea pizza. el nu face diferenta. pentru el e un fel de paine cu niste cascaval/branza.
il las sa isi faca pofta si plecam.
repede.
dezamagita.

112, 113...

azi-noapte a cam tusit. baiat. 2 ani si jumatate.
dimineata, febra neingrijoratoare. niste varsaturi. febra ramane la maxim 38.5
continua tusea, nasul, starea generala proasta.
pe seara mergem la doctorul de familie. cica e amigdalita. antibiotic, antifebril, siropuri etc.
pe seara apar frisoane. 39.8. supozitor, repede! sa nu creasca febra! din nou varsaturi.
pompam siropuri, antibiotic, putina mancare.
il culc mai devreme cu jumatate de ora.
10.20 pm. plange. zice ca il doare dar nu zice ce anume...
varsaturi masive. e tot un cuptor.
39.7. supozitor, repede!
nimic!
40.3
ciorapi cu otet.
nimic!
40.5
10.50 pm. ce sa mai, sunam la 112. prima oara, de cand s-a nascut...
cica vine o salvare..
copilul e moale, mai inchide ochii, mai deschide ochii, mai zice cate ceva - un fel de delir, ma gandesc..
11:00 nu apare nici o ambulanta..incerc sa ma calmez: o sa ajunga probabil in circa 1h..
11:30 aud liftul. nu...e doar un vecin..
11:40 ce facem daca febra continua sa nu cedeze? sunam din nou la 112. cica e pe drum...
00:20 copilul a adormit, respira greu..
00:43 a venit si echipajul de salvare..

si acum stau si ma gandesc: daca la un copil cu febra 40 si 2 ani si jumatate 112 are nevoie de 113 minute sa vina...tot in bunul Dumnezeu ne sta speranta: speranta ca nu va fi nevoie sa apelam 112...

isi merita soarta (?)

joi/vineri: 2 zile la poiana brasov, vreme minunata de ski, aglomeratie acceptabila.
sambata ne trezim in zori, mancam ceva, ne mai dam 2h pe partii si la 11 am plecam spre bucuresti.
plecam sambata, ca sa nu plecam duminica.
drumul spre casa - jos palaria, brasov! - este foarte bun desi a nins toata noaptea. masinile de dezapezit si-au facut treaba inca de dimineata si au curatat soselele impecabil.
pe sens invers este insa un adevarat pelerinaj. incredibil cate masini urca spre poiana. probabil ca pana la 12 statiunea va fi deja sugrumata, locurile de parcare inexistente, cozile la teleski si alte tele - imense.
si mai tragic este ceea ce se intampla pe drumul de pe valea prahovei.
tot in sens invers (adica spre munte), incepand cu azuga, se face o coloana imensa...zeci de kilometri de masini bara la bara astepta 'rabdatoare' sa ajunga la destinatie..
este deja ora 12.
si ma intreb: daca vroiau la munte in we, de ce Dumnezeu nu au facut si ei un efort sa se trezeasca devreme? ce mai inteleg acum? mai au de stat cel putin 2 h, sa treaca de sinaia, poiana tapului, busteni... si oare cati nervi sa ai/sa faci intr-o asemenea coloana?
iar dupa 4-5 ore de mers pentru parcurge un drum de 2h, ce ii asteapta? locuri de parcare lipsa, cozi la orice, o cumplita imbulzeala...
intr-un fel, isi merita soarta, imi zic.
dupa care, retractez.
adica de ce sa isi merite soarta? pana la urma vor si ei o iesire din peisajul monoton (probabi) bucurestean, o gura de aer curat..
doar pentru ca statul la care platim din greu a fost incompetent sa faca o autostrada??? si pentru ca nu au fost in peste 20 de ani in stare sa creeze facilitati adaptate in statiunile montane?
da, poate si pentru asta...
alesii au fost alesi, nu s-au instaurat ca dictatura..
si parca tot nu mi se pare corect... oare isi merita soarta? oare ne meritam soarta?

20 de (k)m de partie

final de 2011.
bucuresti uscat la propriu si figurat.
poiana brasov. aer curat, zapada. iarna adevarata.
cu numai o zi inainte a fost o stire, cu litere de o schioapa, in toata presa scrisa si TV despre inaugurarea a 20 km de partii de ski..excelent!
in Poiana, afise mari care anunta cu mandrie cei 20 km suplimentari de partie de ski.
prima zi facem tatonari. plimbare la pas prin centrul statiunii.
intram la biroul de "infoturism".
"nu avem inca o harta a statiunii cu partiile de ski...incercati luni, poate ne vin pana atunci"
"nu functioneza decat 2 partii...nuuuu, cei 20 de km de partie sunt inca in lucru...nu stim exact cand vor fi functionali"
"uitati aici un fluturas. daca vreti fotografii profesionale pe partie, ne ocupam si de asta!"
fara replica.
apoi, mai apar niste "bizarerii" referitoare la putinele partii de ski deschise..
telescaunul si teleschiul existente functioneaza dar starea partiilor - neanuntata la baza - lasa de dorit.
exista tunuri, dar nu sunt puse in functiune..
sau poate se sta in asteptarea petrecerii de Revelion si toate vor porni ca prin minune?!
ma rog...
ce vroiam sa zic? e tare bine ca au mai facut inca 20 km de partii de ski!

a doua usa de la intrare

camera de hotel.
intri pe usa, dai intr-un hol care te conduce in camera propriu-zisa.
90% din camerele de hotel prin care am stat au acest hol la intrare.
99% din camerele de hotel in care am stat sunt neizolate fonic de galagia din hol.
te intinzi in pat sa te odihnesti.
din hol se aud tot felul de zgomote: usi trantite, mioara o striga pe aia mica sa intre in camera, ionut ii zice sotiei sa se grabeasca ca a venit liftul.
tropa, tropa.
de la vecini nu se aude galagie, insa din hol vine o harmalaie si o forfota continua, pana le 11-12 seara cand intra fiecare in camera lui.
oare de ce nu au mai pus inca o usa, la finele holului de la intrare?

nu stim ce e, dar stim sa ne acoperim fundul...

durere de burta.consult la doctor.
isi dau cu parerea: poate sa fie o durere de stomac (?) sau un inceput de apendicita.
facem ecografie sa ne lamurim.
tot nu ne lamurim.
poate sa fie o durere de stomac sau un inceput de apendicita.
dar doctorul scrie totusi pe reteta "apendicita".
iar pacientului i se cere sa semneze ca refuza internarea. (???!!!)
concluzia la iesirea din consult: doctorii nu au putut da un diagnostic clar. dar ei si-au facut temele in ceea ce priveste hartiile; sunt acoperiti.
ce usurare!