cand aveam vreo 10 ani, am mers cu ai mei la o piesa de teatru, parca la Comedie - care se chema 'nu am timp!". evident nu imi mai amintesc mare lucru, de fapt nu imi mai amintesc nimic din piesa respectiva; cu exceptia faptului ca ai mei s-au distrat copios...
de ceva vreme incoace - nu am reusit sa reperez exact momentul, dar daca nu gresesc primele amintiri clare pe aceasta tema dateaza imediat dupa aparitia copilului in peisaj - ma tot confrunt cu ideea lui 'nu am timp'. fac seara sau dimineata inventarul celor care sunt 'de facut' si ma cuprinde o panica teribila. daca e ora de culcare, abia mai reusesc sa adorm dupa 2-3 ore de 'framantari'. daca e dimineata, ma consum si ma precipit aiurea.
mi-e teama ca nu o sa am timp sa le fac pe toate. si, mai ales, ca din aglomeratia celor care asteapta sa fie facute voi omite ceva eeeeexxtrem de important...cum ar fi sa platesc vreo factura :-)
dupa ce le iau la rand, una cate una, imi dau seama ca m-am speriat degeaba. ca am timp suficient... ba chiar imi si ramane ceva timp liber..si ma intreb mirata de ce m-am panicat inutil. imi rad de mine si de 'probleme' mele, dar pentru ca dintotdeauna am fost o persoana 'problematizanta', nu trec mai departe pana nu le despic suficient pentru a le intelege si, astfel, a le rezolva sau accepta - dupa caz.
spuneam ca reperul in timp ar fi imediat dupa aparitia copilului; cand intervalul scurt dintre mese era suficient pentru a face... practic mai nimic..
pe de alta parte, pentru ca nu imi place ideea sa arunc pe copil si maternitate o asemenea bazaconie, ma intreb daca nu cumva panica insuficientei de timp ar fi aparut oricum, odata cu vremea si cu varsta - dintr-o dorinta accentuata sau nevoie subconstienta de a 'trai clipa'...
si fara sa vreau tocmai am creat o noua 'problema'. timpul se contracta sau se dilata odata cu trecerea anilor? caci daca e doar o faza si are caracter progresiv, chiar ma panichez! :-)
