despre parenting

o prietena m-a invitat sa mergem la o conferinta despre parenting, iar acum stau sa ma gandesc daca sa ma duc sau nu.

eu zic ca parintii nostri au facut in general o treaba buna, in contextul dat.
au avut un fel de 'bun simt' atunci cand ne-au crescut si educat. fara sa apeleze la psihologi, consilieri, fara sa mearga la sedinte de parenting sau sa citeasca tone de pagini pe internet sau carti despre cum se cresc copii.

ma tot roade intrebarea: cum de noi am pierdut acest bun simt?
avem permanent dileme. cautam raspunsuri. problematizam de 1000 de ori fiecare fleac.

dar tot eu imi dau raspunsul: poate nu neaparat am pierdut acel 'bun simt', dar cu siguranta s-a schimbat contextul. si cand spun asta ma gandesc la cum am crescut si cat simple pareau lucrurile atunci.

aveai 10 minute de mihaela. in rest joaca, la liber.
aveai o gradinita si o scoala de care apartineai si unde te trimiteau parintii, no matter what.
parintii nostri nu erau absorbiti nici de ideea de cariera, nici de cea de a face bani - ca nu prea aveai ce face cu ei.
nu existau mall-uri, locuri de joaca, o mie de optiuni de haine si incaltari.
nu existau nici laptopuri sau  kinder.
de droguri, nici vorba.
violatori, poate se mai gaseau, dar nu prea stiam de ei.
si lista e deschisa...

multitudinea de optiuni creeaza dileme minore sau mai mari.
si uite asa, apar intrebari: la ce gradinita sa il duc, la ce scoala, ce haine sa ii iau, cum sa il invat sa isi creasca prietenii frumoase, ce valori sa ii transmit si cum, cum pot sa cresc cu el la propriu si la figurat etc...

imi place sa cred ca 'adaptarea omului la conditiile inconjuratoare' se transpune, simplu, prin cresterea semnificativa a dozei de 'bun simt'.
si atunci nu mai e nevoie de conferinte, literatura de specialitate, etc. iar in loc sa petrecem timpul studiind cum putem fi parinti mai buni, am fi pur si simplu parinti, petrecand timp cu copiii nostri.

daca totusi o sa merg, o sa o fac din curiozitate. pe principiul ca nu poti sa ai opinie pe o anumita tema decat dupa ce cunosti subiectul....

stand up comedy

rezervari la stand up.
abia astept sa inceapa. pana acum am nimerit numai la spectacole de improvizatie, bunicele si acelea, dar altceva.

incepe spectacolul.
un tip urca pe scena, vorbeste, ne amuza, coboara de pe scena.
alt tip ii ia locul, povesteste, ne distreaza. si tot asa.
mai sunt si momente trase de par, dar trec peste ele.
numar pana la sfarsitul spectacolului 4 figuri masculine vorbitoare.

mi se nasc 2 dileme:
- de ce oare doar barbatii fac stand up? nu pot sa cred ca nu exista si femei funny....
- daca ei fac abuz de p*** pentru a fi mai 'autentici', cum s-ar exprima aceasta autenticitatea in gura unei femei??

plec acasa destul de incantata si imi dau seama ca 'destul' are un motiv.
as fi vrut si o voce feminina, asa incat sa existe un exhilibru.
am inteles: femeile sunt niste scorpii cheltuitoare, preocupate de machiaj, de vestimentatie si de sine, al caror scop aproape unic este sa le faca viata lor (a barbatilor) mizerabila...
dar nu am auzit nimic despre obsesiile masculine pentru masini, bere, fotbal, cititul ziarului, uitatul la televizor, oroarea de a face curatenie etc....no offense, men, we love you anyway :-)

astept cu interes.

meseria de parinte

este, fara indoiala, una dintre cele mai 'provocatoare' slujbe. asa am decretat dupa primele 3 luni de stat acasa cu copilul nou-nascut.
era greu de-a dreptul atunci. acum e doar dificil.

ii iubesti din instinct, si ii arati afectiune, dar sa nu iti exprimi sentimentele excesiv ca sa nu ti se urce in cap.
te implici in jocurile lor, dar nu intotdeauna, ca nu cumva sa devina dependent de tine si incapabil de a se distra in absenta ta.
trebuie sa le dai libertate, dar totusi sa ii admonestezi cand gresesc si sa ii supraveghezi permanent.

meseria de parinte este un 'job' cu responsabilitati extrem de contradictorii. linia de demarcatie intre da si nu, intre e bine si nu e bine pare extrem de fluida, sensibila si solicitanta.

nu stiu cum erau parintii nostri cand eram noi mici. pentru ca - spre deosebire de altii care au amintiri de la 1 an sau poate (cine stie?) inca din burta mamei - in cazul meu amintirile incep tarziu. stati linistiti, nu e din cauza unei copilarii nefericite. pur si simplu pana pe la varsta de 5-6 ani am in minte doar niste fragmente (de care nu sunt 100% sigura ca sunt amintiri proprii, ar putea sa fie niste imagini insusite din povestirile celorlalti). si chiar mai tarziu amintirile copilariei mele cuprind mai mult jocuri si locuri si mai putin relatia cu parintii.

cred insa ca parintii mei isi puneau mai putin stresant problema 'parentingului'.
sa ne intelegem, nici eu nu am un stres major pe acest subiect. spre deosebire de altii care merg in cuplu la cursuri dedicate, citesc tone de carti si articole pe internet, personal ma bazez pe bunul simt. dar chiar si acest 'bun simt' imi ridica uneori probleme, intrebari, dileme.

ma uit, in schimb, la barbatii-parinti si ii invidiez. mi se pare ca ei isi pun mai putine intrebari, isi ridica mai rar probleme. si in multe situatii sunt - intr-un fel - parinti mai buni.

de multe ori barbatii se joaca mai frumos cu copiii si se inteleg mai bine cu ei, nu nasc atatea conflicte pe cat reusim noi, femeile. noi, tot timpul cu gura pe ei: nu face aia, ai grija, vezi ca...si intre timp mai gatim ceva sau punem o masina la spalat.

pe ei - barbatii - detaliile astea casnice nu ii prea pasioneaza (cum nici pe noi nu ne, dar ni le asumam). ei stau bine mersi 3 ore in sir si se joaca cu copiii fara sa isi puna problema ce o sa manance copilul la ora 8. or gasi ei ceva prin frigider!

ma gandesc ca, poate, la fel cum cei mai buni bucatari sunt, pare-se, barbatii, poate (fara sa fi testat prea mult) la fel se intampla si cu parentingul. poate de fapt, ei, barbatii, sunt cei ai buni parinti. si (ca si in cazul bucatariei) explicatia ar putea sta tot in rezistenta in subconstient fata de ideea de obligatie.

oricum ar fi, e clar, merita sa fii barbat. daca nu ai copii, poti oricand sa te faci bucatar!