azi, la parter, ma intalnesc in asteptarea liftului cu un bunic venit in vizita la nepoti.
poarta un bagaj mare, cat sa-i ajunga pentru o sedere de 1-2 saptamani...
vine liftul, se grabeste sa ridice bagajul, prinde usa liftului si o tine deschisa invitandu-ma pe mine (eu ca o floare, cu o geanta pe umar) sa intru in lift.
ma trezesc vorbind: "va rog, intrati Dvs..mai aveti si bagaj!"
se uita lung la mine, cedeaza si intra, iar dupa el - si eu.
ma gandesc la cavalerism.
a murit, e clar.
barbatul modern ar fi superfericit daca, dupa ce ii facem bagajul, am putea sa il si ducem la masina, iar el ar veni doar cu cheile, in timp ce o cafeluta aburinda l-ar astepta in suportul de pahare.
si pana la urma nu are chiar asa mare importanta cine face, cine cara si cine se odihneste. ci gandul, preocuparea pentru binele celuilalt. cavalerul nu a murit doar aici. ci si acolo si dincolo.
generatia noastra masculina da vina pe feminism. cica noi am vrut-o. dar de fapt, la noi, nu a existat niciodata feminism cu adevarat. e o panarama deformata (e normal, orice colet se mai deformeaza la import!).
nu vreau sa judec daca e bine sau nu ca ramanem fara cavaleri. oricum, insa, nu cred ca feminismul e de vina. ci vremurile in care traim. poate un pic si educatia - care insa si aceasta este influentata tot de vremuri. si, totusi, vremurile fac oamenii care suntem sau noi facem vremurile in care traim?
mai trist este ca lucrurile nu vin singure niciodata. cum cavalerii sunt specie pe cale de disparitie, prin asociere - ma gandesc, nici domnite, zane si printese nu prea mai raman...
si atunci, ce-mi ramane mie sa fiu?
