iar despre mancare?!

minim 10% din dialogurile curente sunt despre mancare.
si mai bine de 50% din ele sunt despre mancarea sanatoasa.
asa spun niste cercetatori britanici.

eu, recunosc, m-am cam plictisit - si de cercetatorii britanici si de discutiile despre mancarea sanatoasa.

ma uit in pozele farfuriilor prietenilor mei si - fara sa vreau - ma intristez.
masa era candva plina: ciorbe, fripturi, bere, scrumiere... si mai ales.. plina de rasete si veselie.

astazi suntem responsabili.
nu mai mancam paine. ci lipie din faina integrala.
nu mai bem bere. nici vin si nici cafea. bem ceai. verde. ca sa ramanem ca brazii.
cartofii sunt sub orice critica! brocolli si sparanghel only!

oricum paleta de optiuni s-a redus drastic. mi-e teama ca in cca 10-15 ani pe lista de alimente recomandate va ramane doar apa. de la chiuveta, filtrata - e clar, cea imbuteliata e kah! vad aici o oportunitate de business :-)

anul acesta, de sarbatori, mi-am propus sa incerc (pentru prima oara!) sa fac cozonac in casa.
s-ar putea sa fac si sarmale..chiar daca nu mi-au placut niciodata...

si vreau sa fac un brad adevarat. mic, dar adevarat.  

la perifieria civilizatiei

in turul sardiniei, s-a nimerit ca ziua 'de vizitat' cagliari sa fie ziua in care Papa vizita orasul si insula. probabil si singura sa vizita in acest 'mandat'...

initial cam dezamagiti, gandindu-ne ca ne-a dat traficul si programul peste cap, vizita Papei s-a dovedit a fi o mare sansa, mai ales ca orasul in sine nu ascundea prea multe spectacole si secrete miraculoase..

prima surpriza: pe la 7am iesit la o scurta alergare. pe strazi, din si catre toate directiile, oameni.. surprinzator, mai ales pentru o zi de duminica in care te astepti ca oamenii sa leneveasca un pic la micul dejun. se clarifica din start faptul ca pentru ei nu este o zi oarecare.

a doua surpriza: pe la 10 plecam in cautarea Papei. nu prea intelegem de ce lumea merge in mai multe directii. dupa ceva investigatii (ori nu ii intelegm noi pe politisti, ori nu ne inteleg ei :-) pricepem ca sunt mai multe locuri undepPapa este-si-nu-este: la basilica, la palazzo, in centru, la amfiteatru...are un program, si trece prin mai multe locuri, dar ecrane mari il fac prezent pe parcursul intregii zile, in cele mai importante puncte ale orasului. momentul crucial este anuntat la ora 17:00 cand Papa va vorbi in piata centrala...

orasul e plin de oameni (nici gand de batranele cu basmale in cap!), arata ca o un mare stadion pe care se da cel mai important concert al anului. politisti, jandarmi, detectivi, men in black in BMW-uri negre - pare ca toata 'fortza' italiei s-a revarsat in Cagliari... in fiecare piateta e instalat un punct de prim ajutor.  la fiecare intersectie se impart sticle de apa. cred ca sunt tone de apa..cine are nevoie ia, cine nu - nu...la noi, toate rezervele de apa ar fi disparut, probabil, pana la orele amiezei.

ne plimbam si noi dintr-un loc in altul, ocazie cu care vizitam si orasul.
reusim chiar sa ii facem o poza Papei (sigur, nu cea mai reusita...asta spune totul despre talentul meu dorit, dar inexistent!).

o zi de relaxare urbana. o zi fara masina si fara plaja. umblam in lung si-n lat prin cagliari pana pe la 6 dupa-amiaza. apoi ne retragem pe terasa pensiunii, si (ca in nici o alta seara!) apucam sa citim, sa bem o un vin rose, sa ne bucuram de o seara linistita.

impresionanta ca amintire ramane insa mobilizarea de forte, organizarea impecabila si nivelul de civilizatie... pana seara la 8 orasul era gol, linistit, curat - exact la fel ca si cu o zi in urma. Papa a venit, a vorbit si a plecat. o curatenie linistita, pe care ma indoiesc ca as putea sa o regasesc la nivel miortic.

nu ma pot abtine sa nu ma gandesc ca am fost inca de pe vremea lui Traian si vom ramane - indiferent de vremuri - la periferia civilizatiei. un statut de (ne)invins, imposibil de depasit....

moartea cavalerului

azi, la parter, ma intalnesc in asteptarea liftului cu un bunic venit in vizita la nepoti.
poarta un bagaj mare, cat sa-i ajunga pentru o sedere de 1-2 saptamani...

vine liftul, se grabeste sa ridice bagajul, prinde usa liftului si o tine deschisa invitandu-ma pe mine (eu ca o floare, cu o geanta pe umar) sa intru in lift.

ma trezesc vorbind: "va rog, intrati Dvs..mai aveti si bagaj!"
se uita lung la mine, cedeaza si intra, iar dupa el - si eu.

ma gandesc la cavalerism.
a murit, e clar.
barbatul modern ar fi superfericit daca, dupa ce ii facem bagajul, am putea sa il si ducem la masina, iar el ar veni doar cu cheile, in timp ce o cafeluta aburinda l-ar astepta in suportul de pahare.

si pana la urma nu are chiar asa mare importanta cine face, cine cara si cine se odihneste. ci gandul, preocuparea pentru binele celuilalt. cavalerul nu a murit doar aici. ci si acolo si dincolo.

generatia noastra masculina da vina pe feminism. cica noi am vrut-o. dar de fapt, la noi, nu a existat niciodata feminism cu adevarat. e o panarama deformata (e normal, orice colet se mai deformeaza la import!).

nu vreau sa judec daca e bine sau nu ca ramanem fara cavaleri. oricum, insa, nu cred ca feminismul e de vina. ci vremurile in care traim. poate un pic si educatia - care insa si aceasta este influentata tot de vremuri. si, totusi, vremurile fac oamenii care suntem sau noi facem vremurile in care traim?

mai trist este ca lucrurile nu vin singure niciodata. cum cavalerii sunt specie pe cale de disparitie, prin asociere - ma gandesc, nici domnite, zane si printese nu prea mai raman...

si atunci, ce-mi ramane mie sa fiu?

vrei sa fii prietenul meu?

la 4 ani, aceasta este forma suprema de socializare.
nu e nevoie de o cafea in centrul vechi sau de o bere la terasa din colt.
e suficienta o intrecere de alergare sau un schimb de jucarii.
premiza absoluta este jocul.

la 30 de ani, prietenii - in cele mai multe cazuri - se numara pe degete.
ei sunt cei cu care poti fi sincer pana la capat, cei impreuna cu care poti discuta dilemele si angoasele, cei pe care te poti baza si care se pot increde in tine, cei pe care simti nevoia sa ii suni fara sa ai nimic sa le spui.

contul de facebook imi spune ca am sute de prieteni.
eu stiu ca in realitate sunt doar cativa.
care ne-am ales, in timp, reciproc.

inainte aveam teoria comun impartasita cum ca adevaratii prietenii sunt cei pe care ti faci in copilarie.
nu mai cred acest lucru de ani buni.
am descoperit si acceptat, intre timp, ca drumurile pe care te duce viata te poate indeparta sau apropia de oameni buni si frumosi, si ca este - in cele din urma - alegerea ta daca vrei sa ramai inchis in anii copilariei sau sa te deschizi pe parcurs.

la 4 ani, fara nici un fel de resentiment, fara cenzura si fara ezitari, prietenia se ia inapoi printr-o franca declaratie "nu mai esti prietenul meu".
la 30, prieteniile se pretuiesc altfel. pierderea unei prietenii doare si nu poate fi inlocuita la urmatorul loc de joaca.

indiferent de varsta, tind sa cred ca fiecare are fix atatia prietenii cati are nevoie pentru echilibrul propriu si disponibilitatea afectiva. cred ca in sinea noastra, ne reglam volumul prieteniilor la fel cum in retetele mamelor noastre  se pune 'faina cat intra'.
multi, putini...cantitatea e un detaliu...

cine se trezeste devreme

e deja obosit la amiaza...

de felul meu sunt o fire (poate prea) pacifista, impaciutoare. nu simt nevoia sa platesc cu aceeasi moneda si nici 'sa-i arat eu lui'.
supararile mele vin tavalug si pleaca cu viteza dubla fata de cea cu care au venit.

de data aceasta, insa, cred ca o sa imi depasesc limitele. imi voi descoperi valori nebanuite. poate imi gasesc vocatia reprimata, cine stie?

vecinii mei minoritari sunt iubitori de animale domestice.
eu, ceva mai putin decat ei.
au avut niste curci, care obisnuiau sa ma trezeasca la ora 6. se auzeau cum cloncane in zori, chiar si prin geamul inchis. pentru ca am incercat si varianta asta.
acum cateva zile, vocile lor au amutit.
o secunda m-am simtit din nou om!

de vreo 3 zile si-au luat cocos.
nu l-am vazut niciodata, sunt sigura ca e mandru si frumos. probabil are un penaj multicolor asortat si lucios si o creasta rosie ca focul.
de auzit, in schimb, il aud in fiecare zori de zi.
chiar inainte de rasarit, incepand cu 4-5 dimineata.

sa sun la politie mi se pare deplasat - in aceeasi masura in care cineva poate sa isi faca o mini-ferma a animalelor in buricul bucurestiului...plus ca mi se pare prea simplu, prea banal. prea de la tara!

am nevoie de idei. vreau un 'terminator'. vreau un final glorios si artificii, dupa cate am patitimit.

maine sunt sanzienele. cea mai lunga zi din an. si - ce bucurie! - rasaritul cel mai devreme din an.
am doua variante: rezolv problema azi, ca sa nu imi stric ziua de maine sau ma gandesc ca odata ce reusesc sa trec peste ziua de maine, restul vor fi mai bune, cu ore de trezire mai putin matinale.

ce sa fac?
o data macar, as vrea sa nu ma patrunda iar spiritul pacifist...

neptun-olimp: statiune turistica de interes national

dupa vreo 20 de ani de costinesti (in timpul studentiei), eforie nord (cand dupa angajare nu aveam inca suficienti bani sa merg decat cu ai mei :-)) vama veche si mai recent mamaia, anul acesta am revenit in neptun...

mi-a placut ca era liber - ca sa nu zic gol. iarba, copaci multi, verde, aerisit. hotelul in regula, chiar daca desi marcat cu 4 stele - evident - camerele erau cam mici (ca doar s-au folosit de vechea constructie!) si mobila mirosea a 'ieftineala'.

aiurea mi s-a parut ca plaja olimp-neptun e rupta (cel putin) in doua, adica nu poti sa te plimbi pe plaja dintr-un capat in altul, caci la un moment dat apare 'proprietate privata' si un gard care merge pana in apa...am dedus ca este plaja si limba de mare din dreptul vilei prezidentiale. nu prea mi-a fost clar insa de ce (in absenta presedintelui) accesul pe plaja este restrictionat....ma rog, sa-i zicem un detaliu peste care se poate trece, chiar daca peste gard nu.

pe de alta parte, am avut noroc chior si am nimerit peste un eveniment de zumba, organizat de zumba constanta, care mi s-a parut grozav..! faceau cate 3 ore de zumba in fiecare dimineata si seara...cred ca am prestat si eu in total vreo 30 de minute :-)

am avut noroc la fel de chior (practic orb la prognozele existente) si cu vremea...soare cat trebuie, umbra cat e nevoie, chiar daca apa - e drept - nu era nici pe departe grozava.

am ramas insa surprinsa sa vad cat de putin s-a schimbat statiunea ca infrastructura in conditiile in care in romania s-a construit enorm in ultimii ani (chiar daca nu intotdeauna neaparat spre bine) ... hotelurile, cam aceleasi dintotdeauna, unele dintre ele suspecte de paragina, altele inca poate doar nepregatite pentru sezonul care statea sa devina estival.

si mai mult am ramas surprinsa de 'decalajul' de epoca in care inca rezista o statiune ca neptun. din putinele terase/restaurante/tarabe/magazine deschise si mai putine functionau regulamentar, cu bon la plecare.

e drept, daca insistai sa primesti bon, primeai pana la urma, dar asta dupa ce se incercau tehnici si tactici de dejcurajare de genul: "nu se poate", "nu ne merge casa", iar daca vroiai si o stampila apareau raspunsuri de genul "avem mai multe puncte de lucru si stampila e in saturn"....!

e drept abuzurile acestea e posibil sa dispara dupa inceperea sezonului (sper sa nu aflu!). poate ca nu decat o 'piscotareala' de dinainte de sezonul estival pe principiul "ardem si noi cand putem". oricum ar fi, e foarte bizar ca inca se mai practica...

in aceeasi maniera as vrea sa nu mai emit nici eu facturi catre clienti si sa le scriu de mana o 'nota'. ma intreb daca vor fi de acord....dar, zau, anul asta nu imi merge softul de facturare :-)

cel mai mult insa, m-a distrat inscriptionarea cu "interesul national" care apare la intrarea in statiune. si nu m-am putut abtine sa ma intreb in ce ar putea consta: sa fi fost vorba interese strict la nivel national in ceea ce priveste atribuirea vechilor hoteluri si vile?? ca sigur nu au fost internationale!

vanzarea ca favor

am avut o perioada in care faceam achizitii. si trebuia sa imi selectez furnizorii.
cand aveam un proiect, ceream oferte de la mai multe firme de profil. nu neaparat pentru ca aveam nevoie de mai multe oferte de pret, dar si din ratiuni aproape penibile.
de multe ori trebuia sa astept zile intregi sau chiar sa revin cu un telefon pentru a primi un raspuns sau o oferta.

cat de aiurea este sa te rogi de cineva sa iti vanda?..

intre timp, am trecut de cealalta baricada. adica sunt in postura de furnizor.
incerc - pe cat posibil - sa nu fac altora ceea ce mie nu imi place. incerc sa nu las raspunsuri in aer si sa fiu cat se poate de operativa, de prompta. in ideea ca - de cealalta parte a internetului - e cineva care apreciaza efortul.

si chiar daca nu mai fac la fel de multe 'achizitii', in viata de zi cu zi, in continuare ma lovesc de situatii aberante, de vanzatori anapoda - desi intre timp ai zice ca anii de capitalism care au trecut peste noi ar fi trebuit sa ne educe...

- sun un agent imobiliar sa vad o proprietate. e ora 5 fara 10 si imi spune ca a plecat de la birou..sa il sun maine dupa 10! wtf!...

- intru intr-un magazin de incaltaminte si incerc sa verific flexibilitatea unei perechi de pantofi, iar vanzatoarea se ratoieste la mine, ca "ce faceti domnisoara?? mai usor cu pantofii, ca sunt de piele!!" really??

asta ca sa nu ma mai gandesc la situatiile in care se ajunge la asteptari prelungite pentru a obtine fie un meniu, fie o nota de plata de la ospatari/ite care par a fi facut traininguri speciale in 'cum sa eviti privirile clientilor'.

fiecare dintre noi vinde ceva la un moment dat. mi se pare insa absurd, anapoda, sa pretinzi ca faci un favor atunci cand vinzi...

cand se satura omul de viata?

la 20 de ani, un om de 50 de ani mi se parea batran.
iar o viata traita pana la 50 de ani mi se parea suficienta. asta ca sa nu ajungi sa fii nevoit sa iti infrunti neputintele: de azi gata cu alergarea, gata cu dansul, auz si vaz deteriorate etc.

azi, mi se pare ca un om de 50 de ani este in floarea varstei. poate si pentru ca am avansat in varsta, iar diferenta dintre 50 si varsta mea este mai mica decat intre varsta mea si 20 :-) desi cand ma gandesc la varsta mea, cifra mi se pare hilara, refuz sa ma acomodez cu ea, o simt straina, apartinand altcuiva.

mi-am schimbat fundamental optica asupra duratei optime a vietii.
acum, o viata traita 90 de ani mi se pare rezonabila. atata vreme cat ai noroc sa o traiesti 'rezonabil' sanatos: adica sa fii in stare sa te descurci fara sa ii incurci pe altii, sa poti sa te bucuri de soare, de flori, de un film bun etc...standardele mele referitoare la 'putinta' s-au schimbat; si acum gandesc ca, desi probabil renunti usor-usor la anumite bucurii, poti descoperi altele noi.

vreau sa traiesc suficient pentru a-mi vedea copilul crescand si devenind om, sa am parte de tot felul de minuni - oameni si locuri frumoase, sa ma bucur de cat mai multe apusuri de soare. am ajuns sa ii inteleg pe batranii care se agata de fiecare zi traita, chiar daca pentru un om tanar poate parea fara sens.

sa fie acesta sensul absolut al faptului ca am imbatranit?

spontan, dar de o spontaneitate bine calculata...

e vineri.
stau si ma gandesc ca nu stiu ce o sa facem week-end-ul asta. mi-a fost rau toata saptamana si nu mi-a ars de planificari.
pun la repede la cale o intalnire cu o prietena...iau la rand familia, mai pun o vizita duminica dimineata...
in continuare raman 'necompletate' 2 dupa-amieze....
fir-ar!!..... dupa-amiezele sunt intotdeauna cele mai lungi...

as vrea sa contribuie si el la programul de final de saptamana. destul ca in timpul saptamanii doar eu mai fac aranjamente de vizite....

l-as vrea mai calculat. sa-l vad ca face si el niste planuri...

acesta este adevarul: vrem un barbat...puternic - dar nu un pachet injectat de muschi, sexy - dar nu un gigolo caruia sa ii fuga ochii si picioarele aiurea, inteligent - dar nu hipersensibil si angoasat, iubitor - dar nu sufocant si plictisitor, spontan - dar capabil sa faca planificari detaliate si nu imprastiat sau socant de surprinzator.

vrem, de fapt, de cele mai multe ori, aceea spontaneitate calculata - cu care ne-am invatat din filmele americane: azi o floare, maine o bomboana, un sarut ca o atingere de vant pe umeri, un picnic neprogramat in mijlocul unei zile lucratoare....toate, insa pe fundalul unei vieti de o siguranta bine calculata!

pentru ca nu ne place ideea ca am ramane fara cadou aniversar, ca ar putea sa schimbe brusc ora la care trebuie sa ne intalnim, ca ar putea decide chiar acum ca diseara sa iasa cu baietii, iar ca peste 2 saptamani va decide sa plece intr-o delegatie de 3 zile fara nici un anunt prealabil...

sigur, spontan suna bine. spontaneitatea este atractiva. e ca o blonda cu picioare lungi care face gropite in obraji cand zambeste, dar care, de fapt, nu zambeste niciodata la tine.

rigurozitatea e terna. e ca un angajat plictisit(or) dintr-o coportatie cu tavite de IN/OUT, care abia asteapta sa iasa sa se-mbete cu colegii ca sa uite ce job/sef de rahat are. si totusi, macar are prieteni...si multe alte beneficii concrete.

si in fapt suntem si una si cealalta. in proportii diferite si cu manifestari proprii.

ma uit din nou pe calendar.
ma gandesc ca pana la urma nu e chiar asa de rau. daca ar fi dupa mine, nu as pleca niciodata in concediu. intr-o zi, fara nici o legatura cu nimic, a cumparat pur si simplu biletele de avion si m-a anuntat ca plecam in sicilia. la fel si cu bruxelles.
o sa ma ocup eu de vizitele saptamanale. il las pe el sa planifice 'spontan' concediile...

ce au regizorii cu femeile politiste??

imi plac filmele polististe sau mistery.
probabil ca satisfac necesarul meu de 'thrill' fara a pica in extrema.

in aceasta ordine de idei, am apucat sa ma uit la un nou (?) serial politist...Castle. mai ales la inceput, mi-a placut. catchy, scenariu destul de bine condimentat, etc.
pe masura ce avanseaza, ma scoate din sarite un detaliu - minor, probabil...dar, n-am ce-i face, nu pot trece peste el..

doamna politista debutase binisor: avea parul scurtut, imbracata simplut si fara etalari de dosuri sau alte artificii.

acum a ajuns o adevarata Barby. par lung - mereu atent coafat, niste tocuri IMENSE.
nu pot sa cred ca e posibil sa urmaresti infractori, sa scapi frecvent din capcane mortale si sa te mai si ajute faptul ca ai tocuri de peste 10 cm!
ah..si colac peste pupaza din bruneta (cum era in primele episoade), a ajuns aproape blonda!

mai avusesem candva o nemultumire similara leagat de vestimentatie/incaltaminte, pe cand urmaream dosarele X; imi amintesc - si acolo - niste tocuri in actiune... dar Scully (asa o chema?) imi dau seama acum, era chiar rezonabila....fata de aberatia din Castle..

ma gandesc ca daca tot s-au apucat sa le puna pe femei in roluri de politiste, ar fi grozav sa le dea si niste personaje mai realiste. inteleg ca 'hot; vinde, dar - la naiba - 15 cm??
ce urmeaza?
femei pompieri imbracate in rochii lungi latex si care salveaza bebelusi din ghearele flacarilor?
sau poate femei chirurg cu unghii false de 3 cm?

uneori am senzatia ca aceasta chestie, 'objectifying woman', depaseste orice limita...nu era suficient ca tipa arata super? tocuri, coafuri, pantaloni mulati...zau, asa...

prima impresie

mi s-a intamplat in repetate randuri...prima impresie ma insala, instinctul meu feminina nu performeaza...si asta mi se intampla des...
cu siguranta nu as fi deloc potrivita pe un post de selectie de personal...
------
ea este o romanca plecata de vreo 40 de ani din tara..romanca, vorba vine..oricum are buletin de bucuresti.
intarzie la intalniri.
intra in incapere val-vartej, aproape ca face curent.
se agita cand vorbeste, vorbeste mult, arunca cu gratuitati, se precipita, pare ca se dezmembreaza cu totul.
vorbeste de apartamentele ei, ca si cum nu le-ar sti bine numarul.
se imbracata aproape la fel de prost (dar probabil sensibil mai scump) ca tanti viorica care isi ia hainele din piata progresu.

la prima intalnire aproape ma simt angoasata, incapabila sa leg o conversatie in firea ei. agitatia ei mi se transmite sub forma de tensiune.

azi a intarziat, ca de obicei, si - asa cum era de asteptat - a intrat la fel de precipatata in incapere.
dar am stat altfel de vorba.
intr-adevar are multe proprietati. de care s-a ocupat integral. ea a investit atunci cand imobiliarele noastre erau seminte pentru altii. singura si-a inmultit banii, inchiriind, revanzand.
are si o afacere cu antichitati. le cumpara din anumite locuri, le revinde in licitatii.
are si un magazin produse vestimentare si accesorii. isi face singura selectiile si plasamentele.
traieste de 40 ani in afara tarii.
parintii i-au murit de mult...(nu stiu exact ce inseamna asta in raport cu varsta ei)
este vaduva de ceva vreme
are un copil de 13 ani si nici un ajutor de la familie de ani buni.
------
dupa cum spuneam, prima impresie functioneaza cam la fel de bine precum prognoza meteo TV.
ca atare, in timp am invatat sa fiu rezervata - chiar si fata de mine - cu parerile despre ceilalti.
un singur gand ma incanta, atunci cand vine vorba de intuitia mea feminina: as fi fost un barbat pe cinste! :-)

cura de slabire

de cand ma stiu, ma lupt cu kilogramele intr-o forma sau alta..

copil fiind am facut tot felul de sporturi: gimnastica, balet..ani de zile am fost interogata zilnic de madamme ce am am mancat dimineata. si daca cumva mentionam o felie de paine cu gem, nu era prea bine..

mai tarziu, prin liceu, m-am lasat de sport, evident m-am ingrasat si nu mai trebuia sa imi monitorizeze nimeni feliile de paine, o faceam sigura, aproape din reflex.

am incercat de-a lungul timpului mai toate curele de slabire posibile: Atkins, disociat, cura de 14 zile cu cafea simpla dimineata, cura cu varza etc, etc...slabeam o vreme, si apoi - hop! - din nou ma ingrasam... am ajuns sa cunosc mai ceva decat un nutritionist valorile kilocalorice ale alimentelor si alte detalii legate de alimentatie (ce sa mananci cand, in ce combinatii, ce sa nu manaci si cand etc)

dar distanta de la teorie, la practica este ...IIIIIIIIMENNNSA!

de vreo zece ani incoace am inteles ca de fapt toata viata mea a fost si va fi o 'cura de slabire'. adica trebuie sa fiu permanent atenta la ce mananc. si sa imi 'sacrific' topul listei mele de 'favorites' in materie de (non)alimentatie, un top cat se poate de toxic...
- ciocolata si alte nebunii derivate: biscuiti cu crema de ciocolata, prajituri cu crema de ciocolata, batoane de ciocolata, napolitane cu ciocolate etc etc..
- chipsuri
- sucuri (daca se poate cola!) oricand mai gustoase decat apa sau ceaiul

de ceva vreme mi-am propus sa fac din lista de favorites, lista de exceptii si sa apelez la ea doar foarte rar pe motive de 'merit exceptional'.
in contrabalans am inceput sa fac sport regulat - e penitenta mea permanenta in contrabalans cu placerea de a manca.
iar lupta mea astazi este sa ma mentin in niste limite decente.

am ajuns sa mananc chipsuri o data pe an, poate..cola si alte sucuri de acest soi beau accidental.

nu am reusit insa intr-un aspect: sa renunt la dulciuri...simt ca daca nu mananc ceva dulce, nu am trait ziua. si ma tot sacaie, in mintea mea, un filmulet tedx pe care l-am vazut cu ceva timp in urma: spunea ca schimbarile si obiectivele importante se realizeaza prin pasi mici, ceea ce este complet adevarat. exemplul era sa renunti la zahar 30 de zile.
http://www.ted.com/talks/matt_cutts_try_something_new_for_30_days.html

intrebarea mea acum este: daca renunt la zahar in forma lui propriu-zisa (zahar in cafea, cei etc) dar mananc ciocolata se pune ca am renuntat la zahar? :-)

si nu ma pot abtine sa ma gandesc: fericiti cei carora nu le pac dulciurile!

parcarea subterana de la universitate

a durat..chiar, cat a durat?..nici nu mai tin minte.. oricum, mult, ca sa termine primaria parcarea subterana de la universitate.

primele luni au lasat la liber, ceea ce nu a fost chiar rau. o modalitate buna de promovare pentru ei, o modalitate de 'acomodare' pentru soferi. zic de acomodare pentru nu este chiar cea mai prietenoasa parcare din cate am vazut.

ieri, ora 13, intalnire la universitate.
imi calculez ruta.
fac stanga, mai am vreo 2-300 de metri pana la intrarea in parcare.
pe strazile din jur nebunie: masini parcate aiurea, masini lasate pe intermitent, claxoane, tot tacamul...

incepe sa se strecoare in mintea mea ideea ca n-am mai fost la ora asta in parcarea subterana. poate ca e plina si tocmai de aceea mai strazile sunt totusi pline de masini parcate abuziv. poate nu gasesc locuri in parcarea subterana...ce ma fac? o sa intarziu la intalnire..!

ajung la gura de intrare in parcare. inca alte 3 masini fac in fata mea coada. ma uit la afisajul "LIBER" si ma astept sa se schimbe dintr-o secunda in alta. nu se schimba. ajung la tonomatul de tichete de parcare si ma uit la panoul care indica locurile libere: 9 la -1, si mult peste 100 de locuri libere la nivelele -2 si -3.. ma linistesc si dau sa cobor la 'crocodil'.

parcarea e aproape libera. abia ma pot hotari unde sa parchez. nici macar faptul ca este o parcare un pic cam inghesuita nu ma stinghereste deloc. e bine. nu vine nimeni la mine sa imi ceara bani ca pe un favor fara sa aiba vreo legatura cu parcarea sau domeniul public. platesc 2.5 ron si nu ploua, nu bate vantul (apropos, au mai crescut tariful sau mi se pare mie?)

si nu ma pot abtine sa ma intreb: de ce mi-as lasa aiurea masina pe strazi (asta dupa ce am obosit vanand un loc mai acatari), parcata de-a-n 'picioarele', cand am parcarea la 200m? zau daca inteleg...

ce mai citim?

am avut perioade in care am citit fff mult, perioade in care nu am citit mai deloc.
la fel cum am avut perioade in care nu am facut sport; sau in care vedeam zilnic cate un film; sau in care am mancat zilnic chipsuri :-)

de ceva vreme, incerc sa tin un ritm decent al lecturii. pentru ca am convingerea ca si cititul (la fel ca si dieta sau sportul tine de obisnuita, de cultivarea obiceiului).

nu mi-am propus sa citesc o carte pe saptamana, sau una pe luna. dar mi-am propus sa citesc. am observat ca cititul seara face in general bine. parca reusesc sa ma detasez mai bine de gandurile mele, parca dorm mai bine; in plus e mult mai productiv decat navigarea pe canalele tv...

cum biblioteca mea contine in principal carti citite (sau carti pe care le-am inceput sau abandonat din diverse motive - si care ar avea aceeasi soarta cel mai probabil si la a doua incercare), am inceput sa caut carti...

am tot cumparat in ultima vreme..
am mai imprumutat, citit, returnat, de regula de la prieteni..

si totusi..parca mi se pare mai greu decat altadata sa reusesc sa pun mana pe o carte traznet..am nimerit fie povesti frumoase dar destul de mediocru scrise, fie romane bine scrise, dar cu povesti mediocre.

as vrea sa prind un roman care sa ma tina cu sufletul la gura, o carte pe care sa imi vina greu sa o inchid. la care sa trebuiasca sa lungesc agonia finalului prin portionare controlata, adica sa las ultimele 10-20 de pagini, cireasa de pe tort, de citit pentru 'maine', ca sa ma mai pot bucura de lectura inca o zi...cum faceam pe 13 ani cu 'pe aripile vantului' pe care o ascundeam sub perna, sau la 18 ani cu eliade, sau la 24 de ani cu preda, sau acum cativa ani cu murakami..

unde sunt cartile bune? am devenit eu prea 'pricinoasa' sau nu mi se potrivesc productiile mai recente?

mi-e asa de dor de o carte buna-buna...!

nu am timp!

cand aveam vreo 10 ani, am mers cu ai mei la o piesa de teatru, parca la Comedie - care se chema 'nu am timp!". evident nu imi mai amintesc mare lucru, de fapt nu imi mai amintesc nimic din piesa respectiva; cu exceptia faptului ca ai mei s-au distrat copios...

de ceva vreme incoace - nu am reusit sa reperez exact momentul, dar daca nu gresesc primele amintiri clare pe aceasta tema dateaza imediat dupa aparitia copilului in peisaj - ma tot confrunt cu ideea lui 'nu am timp'. fac seara sau dimineata inventarul celor care sunt 'de facut' si ma cuprinde o panica teribila. daca e ora de culcare, abia mai reusesc sa adorm dupa 2-3 ore de 'framantari'. daca e dimineata, ma consum si ma precipit aiurea.

mi-e teama ca nu o sa am timp sa le fac pe toate. si, mai ales, ca din aglomeratia celor care asteapta sa fie facute voi omite ceva eeeeexxtrem de important...cum ar fi sa platesc vreo factura :-)

dupa ce le iau la rand, una cate una, imi dau seama ca m-am speriat degeaba. ca am timp suficient... ba chiar imi si ramane ceva timp liber..si ma intreb mirata de ce m-am panicat inutil. imi rad de mine si de 'probleme' mele, dar pentru ca dintotdeauna am fost o persoana 'problematizanta', nu trec mai departe pana nu le despic suficient pentru a le intelege si, astfel, a le rezolva sau accepta - dupa caz.

spuneam ca reperul in timp ar fi imediat dupa aparitia copilului; cand intervalul scurt dintre mese era suficient pentru a face... practic mai nimic..

pe de alta parte, pentru ca nu imi place ideea sa arunc pe copil si maternitate o asemenea bazaconie, ma intreb daca nu cumva panica insuficientei de timp ar fi aparut oricum, odata cu vremea si cu varsta - dintr-o dorinta accentuata sau nevoie subconstienta de a 'trai clipa'...

si fara sa vreau tocmai am creat o noua 'problema'. timpul se contracta sau se dilata odata cu trecerea anilor? caci daca e doar o faza si are caracter progresiv, chiar ma panichez! :-)